Premieră la TNB: ”Viforul”, de la Rubliov la kendama
Acum exact 20 de ani, am văzut un alt ”Vifor”, la Teatrul ”Nottara”. Așezată foarte departe de scenă, am distins doar niște mogâldețe care mișunau țipând prin cețurile care țineau loc de decor. Cețurile miroseau a găină opărită. Asta nu pot să uit. Spectacolul a durat 4 (patru) ore. O asemenea experiență, vecină cu trauma, se uită greu. De aceea, am acceptat cu strângere de inimă invitația la premiera ”Viforului” lui Delavrancea, în varianta montată de Alexandru Dabija, pe scena Sălii Atelier a Teatrului Național din București.
Prima bilă albă e pentru scena mică. A doua: spectacolul durează mai puțin de două ore, cu toate inserturile din alte texte (Cantemir, Neculce, Fiziologul). Vine, apoi, o ploaie de bile albe pentru distribuție și pentru metaforele regizorale pe care nu toată lumea le-a penetrat. Mă rog, unii n-au înțeles spectacolul în totalitate. Sau n-au vrut să-l înțeleagă. Pentru că le-a lezat mândria națională, sentimentul patriotic și alte locuri comune care se lustruiesc în zile de sărbătoare. Spectacolul de la Naționalul bucureștean este dedicat Centenarului. Aici, în țara asta, în care sunt, e drept, unii care au auzit de Centenar, dar mulți ignoră ce anume… centenarisim. Piesa n-are legătură cu Marea Unire, dacă nu punem la socoteală că Barbu Ștefănescu Delavrancea a murit în primăvara lui 1918 și n-a mai apucat să se bucure de Unirea care împlinea identitatea României.
Dacă se lăsa dus de valul comod al omagierii, Dabija monta ”Apus de soare”, de același autor. Dar nu-i place să se lase dus nici de val, nici de altceva. Așa că a ales, întru sărbătorire, un moment de sinceritate. O lectură lucidă a istoriei. O pagină care se cam trece sub tăcere, despre domnia lui Ștefăniță Vodă, nepotul tarat al lui Ștefan cel Mare. Marius Manole își asumă acest rol ca și cum și-ar asuma un sejur în Fecioara de Fier. Pentru că rolul e îngrozitor de greu, cere o insuportabilă intensitate a trăirii și stoarce ultima picătură de energie. Ștefăniță e apăsat de conștiința faptului că, în nimicnicia lui, nici nu poate visa să se ridice vreodată la înălțimea gloriei lui Ștefan cel Mare. El nu e decât un băiețandru necopt, mare amator de distracție și beții, bolnav de epilepsie și, judecând după mâna pe care o duce mereu la prohab, atins de cele boli lumești. În plus, are o doză de nebunie care îl plasează în zona criminalilor psihopați. Acum, după mine, faptul că Dabija l-a făcut și homosexual, e cumva redundant. O îngroșare care nu aduce nimic în plus personajului.
Dar, cu toată îngroșarea, cu tot efortul pe care îl presupune prezența continuă în scenă, cu toată multitudinea înnebunitoare de stări, gesturi și expresii, Manole rezistă până la capăt, la fel de adevărat, la fel de credibil. Ștefăniță Vodă, în varianta Manole, e un monstru dement și sângeros și, totuși, îți trezește o anume compasiune. Destul de puțin înțeleasă este și Doamna Tana, în interpretarea impecabilă a Ilonei Brezoianu. Dincolo de obida nevestei înșelate și umilite, Tana este terorizată de gândul că trăiește lângă un criminal în serie. Nu, Tana nu îl otrăvește pe Ștefăniță din gelozie, cum scrie cineva, ci din dorința de a opri carnagiul. Să răsfoim oleacă textul. Întrebată de Ștefăniță ce vrea, Tana răspunde: ”Să-ți scap numele de ocară, sufletul de osândă și domnia de nelegiuire.” Iar după ce Ștefăniță golește paharul cu vin otrăvit: ”Am scăpat Moldova!”. Minunată scena în care mormanul de nuci pe care s-a culcat Tana zornăie ca un șarpe cu clopoței, anunțând un final inevitabil. Pe de altă parte, nu e lipsit de sens nici faptul că Ștefăniță se înfruptă mereu din nucile aduse pentru parastasul lui Ștefan cel Mare.
Mai sunt, apoi, zimbrul de jucărie, toporișca, purcelul de cauciuc, kendama cu nucă, aparatul de proiecție etc. Fiecare obiect cu un rost și un mesaj bine determinate. Nici filmul proiectat pe ecranul din dreapta scenei nu e lipsit de sens: acolo îl vedem pe Ștefăniță în elementul lui, cu singurii lui prieteni, Mogârdici (Marius Rizea) și Moghilă (Alexandru Voicu). Trei amici infantili, trei derbedei iresponsabili, puși pe beții și pe distracție. Dar, în timp ce Mogârdici execută fără să crâcnească tot ce îi dictează Ștefăniță, Moghilă are mici răbufniri de luciditate, când încearcă să-l oprească pe nebunul Vodă din prăbușire. Imaginile de la sfârșit, cu Judecata de Apoi și Iadul, pictate pe zidul mânăstirii Voroneț, trimit direct, fără echivoc, la ”Rubliov”-ul lui Tarkovski.
Dorin Andone propune un Luca Arbore demn și interiorizat, contrastând cu Oana, înnebunită de durere (Ana Ciontea, într-o scenă cam lungă și gălăgioasă, care dispersează emoția). Bine distribuiți în roluri, siguri pe mijloacele de expresie, Emilian Mârnea (Isac), Mihai Calotă (Calotă), Eduard Adam (Cătălin), George Piștereanu (Nichita), Ionuț Toader (Irma), Afrodita Androne (Niculina), Dragoș Ionescu (Carabăț) și Mihai Munteniță (Unguru) evoluează omogen, conferind fluiditate tramei cu accente shakespeareene. Grație, desigur, și atmosferei create de Alexandru Dabija, care semnează, pe lângă regie, scenografia și secțiunea video. Un spectacol controversat, pe care merită să-l vezi, măcar pentru a judeca singur dacă e bun sau nu.
Gabriela Hurezean
Fotografii de Florin Ghioca
2 Responses to “Premieră la TNB: ”Viforul”, de la Rubliov la kendama”
Bine scris bine gînditor bine înțeles felicitări !
Vă foarte multumesc!