”Bacalaureat” – Mungiu, recitindu-l pe Caragiale
Dacă nu te prăbușești în extaz la vederea unui film premiat înseamnă că nu ești în stare să percepi adevărata valoare. Asta e mentalitatea pe aici, pe plaiurile Mioriței. Și ale Cântării României. Au fost filme de Oscar pe care le-am amendat, fapt care mi-a atras o avalanșă de catilinare din partea unor doamne sensibile, mari consumatoare de siropuri lacrimogene. Despre ”4, 3, 2”-ul lui Mungiu am scris că aruncă în derizoriu tema extrem de gravă a avorturilor din anii ceaușiști. Așa că mi-am făcut rost de un stagiu la stâlpul infamiei. Acestea fiind zise, sunt pregătită să afirm că ”Bacalaureat” nu este cel mai bun film al lui Cristian Mungiu. Nu vreau să spun că e un film prost, Doamne ferește! O fi având el niște calități, din moment ce juriul competiției oficiale i-a acordat un premiu pentru regie. Același juriu a acordat Palme d’Or unui film în care e vorba despre un bătrân bolnav și singur (”Daniel Blake”), care se luptă cu sistemul, și Grand Prix – unui film despre un scriitor bolnav, aflat în pragul morții (”Juste la fin du monde”). Depresia e la modă.
În filmul lui Mungiu, moare doar un personaj secundar, bolnav de cancer. Și nu e nicio luptă cu sistemul, ci doar o tentativă de a-l învinge pe căi lăturalnice. O rezolvare a problemei la mica înțelegere, pe principiul ”o mână spală pe alta”. Am văzut ”Bacalaureat” în urmă cu vreo două săptămâni, la Sala Elvira Popescu. Sonorul – sub orice critică. Noroc cu subtitrarea în franceză. Pe măsură ce trama prindea contur, mi se înnodau în minte două schițe de-ale lui Caragiale: ”Bacalaureat” (!) și ”Lanțul slăbiciunilor”.
Cristian Mungiu spunea într-un interviu că, pentru a oglindi cu fidelitate realitatea românească, se inspiră copios din presă. Căci, vorba profesorilor mei de la ziaristică, un reportaj bine documentat se scrie singur. Numai că, în timp ce filmele sale anterioare aveau o singură temă clară, o singură demonstrație dusă cu bine până la capăt, de data asta parcă a vrut să spună totul dintr-o suflare. În ”Bacalaureat” avem de toate: corupție, parenting, educație, sănătate, violență, mister, poliție, politică, exodul creierelor, criza familiei, bucătărie, ciorbă, compromisuri, dădăceală. Înghesuite, toate, în același joben de iluzionist și generând, inevitabil, disiparea nu tocmai inspirată a sensului.
Avem și câteva clișee: doctorul Romeo ascultă în mașină muzică barocă (vă mai amintiți în câte filme ați văzut faza asta?), doctorul Romeo mănâncă niște ciorbă sleită în bucătăria sărăcăcioasă a amantei, doctorul Romeo locuiește într-un cartier tip ghettou, doctorul Romeo se simte urmărit etc. Arhisuficient spoilărita deja, voi spune despre acțiunea filmului doar că are o tensiune bine gradată și câteva enigme pe care poți să le dezlegi. Sau nu. Abuzez de libertatea pe care mi-o oferă Mungiu, în calitate de regizor și scenarist, și încerc să propun soluții pentru întrebările ce par lăsate fără răspuns. Cine e autorul tentativei de viol asupra Elizei? Evident, suspectul numărul 4 (Valeriu Andriuță), cel care face o criză de isterie la confruntare. Cine a spart fereastra și parbrizul? Există în film un mic indiciu care duce la Matei, copilul amantei. A fost sau nu de față la tentativa de viol iubitul Elizei, Marius? Judecând după zâmbetul de copil care a făcut o boacănă, dar refuză să recunoască, e limpede că a fost de față. Acest din urmă amănunt face ca happy ending-ul filmului să nu fie chiar atât de happy, dar cu atât mai realist. Atitudinea Elizei (care refuză șmecheria de la bac) pledează pentru intransingența și înțelepciunea noii generații. Atitudinea lui Marius vorbește despre o situație care nu e chiar atât de roz, despre adolescenți care, pentru a supraviețui, se ”adaptează” regulilor unei societăți alienate, în care lașitatea și minciuna sunt la ordinea zilei. Această ecuație de mare subtilitate mi-a plăcut foarte tare. După cum nu am decât vorbe bune la adresa distribuției.
Adrian Titieni parcurge cu mult rafinament traiectoria descendentă a doctorului Romeo, care se vrea un campion al moralității, dar își înșală nevasta și nu ezită să recurgă la matrapazlâcuri umilitoare, sub nemuritorul slogan ”e pentru copilul nostru”. Maria Drăguș e perfectă în rolul Elizei, adolescenta inteligentă, curajoasă, care nu acceptă compromisuri și privește cu ochi lucid rătăcirile tatălui său.
Splendidă e Lia Bugnar, soția trădată, bolnavă de tristețe, care suportă totul de dragul copilului dar, la un moment dat, își pierde răbdarea. Deși apare sporadic, Rareș Andrici joacă un personaj cheie, Marius, băiatul care una spune în cuvintele rostite și alta, în priviri, zâmbet și expresie corporală. Mălina Manovici este amanta lui Romeo, în aparență placidă, în realitate deloc împăcată cu poziția a doua în viața doctorului. În roluri la fel de bine articulate apar Vlad Ivanov (mă întreb: se mai face vreun film fără el?), Gelu Colceag, Petre Ciubotaru, Alexandra Davidescu, Emanuel Pârvu, Lucian Ifrim, Gigi Ifrim, Adrian Vancică, Orsolya Moldovan ș.a.
La Cannes, presa străină a apreciat ”climatul anxiogen” și ”portretul României delincvescente” creionate de Cristian Mungiu. N-am nicio problemă cu ”mizerabilismul” prezentat în filmele Noului Val, e o realitate incontestabilă, nici cu ”oglinda” pe care mi-o pune în față Mungiu (ah, ce șablon!), dar mi-ar plăcea să-mi ofere ceva nou, care să mă surprindă. ”Bacalaureat” nu m-a surprins niciun pic. Excepțional începutul filmului, cu groapa care devine tot mai adâncă, în timp ce mușuroiul de pământ crește implacabil, dar mediocru finalul care se sprijină ironic pe un alt film și pe altă muzică.
Îmi plac filmele românești. Îmi place să recunosc personaje, locuri, mentalități, povești dar, cum spuneam, mi-e dor de ceva nou. Așa cum au fost, la vremea lor, celelalte filme ale lui Cristian Mungiu, pe care le-am iubit: ”Occident”, pentru acuratețea punerii în pagină, ”Amintiri din Epoca de Aur”, pentru umor și pentru fidelitatea evocării, ”Dincolo de dealuri”, pentru fabuloasa picturalitate. Domnule Mungiu, cred că a venit vremea să creati filme făcând abstracție de festivaluri și premii. Hai, că se poate!
Gabriela Hurezean
2 Responses to “”Bacalaureat” – Mungiu, recitindu-l pe Caragiale”
Nu am apucat inca sa vad Bacalaureat, asa ca nu am sa arunc cu piatra, insa sunt de acord ca uneori castiga premii filme care poate nu ar merita.
Nu-i vorba de dat cu pietre, Mihaela, ci despre sinceritate în emiterea părerilor. Abia astept sa revii după ce vezi filmul