Premieră la TNB: ”(D)efectul Placebo” sau marea dezrobotizare
Diferența dintre singurătate și însingurare este că prima poate avea cauze obiective, independente de voința ta (cum ar fi naufragiul pe o insulă pustie), pe când a doua este o ”creație” proprie, o formă de alienare ce vine din teama de a lua viața în piept. Trăim într-o lume în care totul e falsificat, începând cu obiectele și terminând cu sentimentele și, uneori, cu existența însăși. Despre asta se vorbește/cântă/dansează în noul spectacol din proiectul 9G la TNB, ”(D)efectul Placebo”, o creație colectivă, exemplar pusă cap la cap de Ștefan Lupu, autorul conceptului și al coregrafiei.
Textul scris de foștii discipoli ai lui Bács Miklós spune multe despre calitatea școlii de teatru clujene și, mai ales, despre luciditatea cu care acești tineri actori știu să privească realitatea. Cele trei povești sunt trei parabole despre dedublare, sindrom bipolar, iubire, neiubire, prietenie, singurătate.
Vlad Nemeș interpretează impecabil un Virtual Boy răpus de complexe, fostul loser al clasei, pe care primul Pentium l-a scos din anonimat. Refugiat într-un univers care îi permite să fie Superman, să învingă monștri și să posede cohorte de japoneze mici, băiatul refuză orice contact cu lumea reală pe care o vede ostilă, de neînțeles, plină de capcane. Ar putea să aibă un prieten, David (George Bîrsan, plin de energie, expresiv, nuanțat), dar nu are timp pentru el și nici nu-l aude când vorbește despre sentimentele care se trimit prin e-mail, despre emoțiile extrase din Recycle Bin, despre lașitatea de a-ți înfrunta fricile, fantasmele, sentimentul de culpabilitate. David știe foarte bine ce însemnă toate acestea, dar continuă să trăiască de-adevăratelea, cu orice risc.
Despre vise și materializarea lor deloc pe măsura așteptărilor vorbește Mara, personaj interpretat de Alina Petrică, o actriță a cărei traiectorie ascendentă pare a nu cunoaște limite. Din adolescenta romanțioasă, nerăbdătoare să se mărite, Mara se transformă într-o nevastă cicălitoare, isterică, a cărei singură problemă vitală pare să fie cea legată de cozonacii ratați ai soacrei. Tot Alina Petrică este și Flori, femeia de serviciu care, grație jucăriei magice, se transformă într-o divă gen Plavalaguna, moment în care ne minunăm încă o dată de excelentele calități vocale ale tinerei actrițe.
Pe Rareș Florin Stoica îl urmăresc din 2011, când l-am văzut, tot la Naționalul bucureștean, o prezență remarcabilă în rolul principal din ”Băiatul din ultima bancă”. L-am revăzut, apoi, în ”Trei”, la Teatrul Act, constatând cu încântare că juna speranță de acum cinci ani a crescut frumos, stăpânind cu maturitate mijloacele de exprimare artistică. În ”(D)efectul Placebo” e distribuit, și el, în dublu rol. Pe Bogdan, soțul nefericit al Marei, îl interpretează în cheie dramatic/satirică. El este cel care meditează pe tema perfecțiunii artificiale și a sindromului Barbie (”până și viermii știu că merele perfecte nu sunt bune”) și tot el este cel care încearcă zadarnic să evadeze din cușca unei căsnicii ratate, căutând alinare în ”aventura” cu femeia gonflabilă, sugestiv transpusă în baletul tragicomic ce ne dezvăluie o nouă fațetă a talentului cu care a fost dăruit actorul. Celălalt rol pe care îl joacă, al îngrijitorului Mitică, deși mai mic, are o considerabilă încărcătură de haz. Ioana Predescu, în Bi_Anca, propune o reușită reinterpretare a dedublării cauzate de frecventarea prea intensă a spațiului virtual. Bi_Anca are dublă personalitate, pare posedată de demoni și, la fel ca toți ceilalți, aspiră la normalitate, fără însă a ști unde se află cheia. Deși rolul conține destule tentații în materie de excese interpretative, Ioana Predescu își cântărește farmaceutic fiecare gest, fiecare intonație, menținându-și personajul în zona celui mai convingător firesc.
Aplauze se cuvin și Elenei Dobîndă și Andreei Simona Negrilă (instalația scenografică), lui Cristian Ciopată (light design) și lui Daniel Octavian Nae (sound design).
Pe scurt, (D)efectul Placebo ne revelează un grup de actori foarte tineri, inteligenți, care știu să construiască personaje, să cânte, să danseze. Altfel spus, artiști totali, pe care îi îndrăgești fără drept de apel și îi aplauzi cu bucurie și entuziasm. Dacă și directorii de teatre îi vor iubi cum îi iubește publicul, va fi bine!
Gabriela Hurezean
Fotografii de Florin Ghioca
One Response to “Premieră la TNB: ”(D)efectul Placebo” sau marea dezrobotizare”
[...] „Trăim într-o lume în care totul e falsificat, începând cu obiectele și terminând cu sentimentele și, uneori, cu existența însăși. Despre asta se vorbește/cântă/dansează în noul spectacol din proiectul 9G la TNB, ”(D)efectul Placebo”, o creație colectivă, exemplar pusă cap la cap de Ștefan Lupu, autorul conceptului și al coregrafiei.” (Gabriela Hurezean, Premieră la TNB: „(D)efectul Placebo” sau marea dezrobotizare, în Muze și arme) [...]