Revistă de înnodat sinapse

Premieră la Teatrul Național ”I.L. Caragiale”: Silviu Purcărete, recitind recitirea lui Hamlet

Trebuie să recunosc din capul locului că nu mă omor cu firea după piese noi, care vegetează pe corpul unor piese clasice. E o modă care nu-mi place, mai ales când victime sunt unii ca Shakespeare sau Cehov, dramaturgi deplini, limpezi, care nu cer adăugiri și interpretări. ”Gertrude” a lui Radu F. Alexandru e un asemenea text. Explică în stil ușor tabloid care era treaba, de fapt, cu legăturile ascunse dintre Hamlet și cei din jur. Despre subiect – nimic mai mult, ar fi spoilăreală care strică suspansul. Atât cât e.

gertrude

Deci, din partea subiectului nu mă așteptam la surprize. Numai că, din prima clipă, când am văzut efectul ăla cinematografic de strângere, lungire, lărgire a cadrului, structurat cu exactitate matematică, prin mișcarea cortinelor, am știut că a meritat să merg la premieră. Ca de fiecare dată, între regizorul Silviu Purcărete și scenograful Dragoș Buhagiar există aceeași osmoză perfectă, care frizează geniul. Minimalismul imaginii, cadrele decupate exact, prin lumină și întuneric, ironia latentă care străbate tot spectacolul îmi amintesc frapant de unul din filmele tare dragi mie, ”Dogville” de Lars von Trier. Până și finalul seamănă, deși e viceversa. Osmotic vine și muzica lui Vasile Șirli. Sonoritățile nu se lăbărțează peste tot, cum se întâmplă în multe alte spectacole, ci cad contrapunctic, scurt și concis, anunțând, subliniind, enunțând o concluzie. Este minunat, mi-nu-nat modul în care Silviu Purcărete și-a ales distribuția. Eroina, ”sujetul” tramei, regina Gertrude, nu e femeia voluptuoasă, majestuoasă, dar rea de muscă, din varianta clasică. În formula întrupată impecabil, adorabil, de Claudiu Bleonț, este doar o babă bețivă, umilită, pervertită, îngenuncheată de bărbatul pe care îl iubește de-o viață. Care încearcă să-și salveze cu orice preț și copilul, și iubirea. Claudiu Bleonț parcurge cu o expresivitate tulburătoare tribulațiile eroinei, sondându-i resorturile interioare fără oprire și fără greș.

trio hamlet

Regele Claudius este creionat mai degrabă după felul în care îl descrie Shakespeare. Urât și lipsit de scrupule. Dar mai ales urât. Cu fața vopsită cadaveric, Mircea Rusu reprezintă un fel de Nosferatu. Dar unul cu influențe caragialești. Gongorico-bombastic în gest și vorbire, Claudius în varianta Rusu este  genul de bărbat care înmoaie genunchii damelor cu naturelul simțitor. Chiar dacă Radu F. Alexandru, într-un micuț acces de misoginism, o descrie pe Gertrude ca fiind capul răutăților, spiritul malefic, motorul crimei, Silviu Purcărete așază categoriile la locul lor, împărțind culpa așa cum se cuvine, exprimând inexprimabilul prin expresie corporală. Grăitor acel dans grațios și grotesc dintre Hamlet și Horațio, o nouă reușită totală a coregrafului Florin Fieroiu.

Toți actorii visează să joace Hamlet. Cred că și Marius Manole, deși poate și-l dorea pe cel scornit de blândul Will. Nu pe ăsta plângăcios, depresiv, famelic, care urăște ideea de a fi vreodată rege. Pentru că îi răsună în minte vorbele prietenului Horațio: ”Cu cât urci pe scara demnităților, cu atât îți scade libertatea.” Dar rămâne întrebarea: Liber să ce?  Hamlet nu-și dorește decât un singur lucru. Să afle cum și de ce a murit tatăl său. Și, eventual, să-l răzbune. Marius Manole investește emoție și sensibilitate în personaj, făcându-l viabil, credibil, chiar dacă, din scriitură e destul de… expediat. Da, știu, în varianta asta nu e el personajul principal, dar orișicât… Împreună cu prietenul său, Horațio (excelentă și prestația lui Alex Potocean!) formează un fel de cuplu. Poți bănui că sunt mai mult decât prieteni din dansul pomenit mai sus, dar și din replici cum ar fi: ”Ofelia apare mereu când vrem să fim singuri.” Aici se ițește firesc întrebarea: Ghici de ce s-a sinucis Ofelia? Această spectrală Ofelie a lui Purcărete, plutind de colo-colo în văluri fantomatice și sonorități de film horror.ofelia

Sunt fan înrăit al ironiei specifice lui Purcărete. Felul cum intră în scenă Ofelia, din prima, amintește frapant sintagma ”ai picat ca musca în lapte”. Trecând pe la Palilula, se pare că marele regizor de teatru s-a legat indestructibil de film. Hamlet, sorbind ciorba zgomotos, direct din supieră e o apoteoză a șarjei amicale vizavi de filmul românesc de azi. Revenind la distribuție. Lari Georgescu e perfect în fantomatica Ofelie, datorită și grației sale de dansActor sculptat de Gigi Căciuleanu. Paul Chiribuță propune un Polonius viu, decupat din viața reală. Un om aparent cumsecade, dar uns cu toate alifiile și deficitar în materie de scrupule, chiar și în legătură cu propria fiică, Ofelia. Duhul este interpretat de Marius Bodochi, dar rolul e atât de mic, încât nu pot să spun despre el decăt că e acolo când trebuie.

Pentru a defini mai exact cum am descifrat acest spectacol, din unghiul meu destul de subiectiv, iată rețeta: se ia o mică bârfă, se filtrează, se esențializează, se corectează, se colorează și, după tot efortul ăsta, se trasformă într-o operă de artă. Una adevărată. Mergeți s-o vedeți. Merită.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Florin Ghioca, Theatre Photographer

 

2 Responses to “Premieră la Teatrul Național ”I.L. Caragiale”: Silviu Purcărete, recitind recitirea lui Hamlet”

  1. Irina Ionescu Homoriceanu

    Nu am avut cum fi la București pentru a merge să văd “Gertrude”, și eu sînt un fan înrăit a lui Silviu Purcărete și, adaug, Dragoș Buhagiar. Citind ce ai scris, Gabriela Hurezean, mă faci să-mi doresc și mai tare să văd spectacolul.

    Reply

Leave a Reply

Basic HTML is allowed. Your email address will not be published.

Subscribe to this comment feed via RSS