Premieră la TNB: ”Adio, domnule Haffmann”, bine ai venit, barză!
În 2016, Jean-Philippe Daguerre este nominalizat pentru Premiul Molière. Nu-l obține și, probabil, de nervi și frustrare, scrie piesa ”Adio, domnule Haffmann”. Peste doi ani, când el însuși o va pune în scenă, interpretând și rolul nazistului Abetz, îi va aduce nu mai puțin de 4 Premii Molière (cel mai bun dramaturg, cel mai bun spectacol, cel mai bun rol secundar masculin, cel mai bun debut feminin). Că spectacolul se bucură, în continuare, de mult succes, se datorează, mai întâi de toate, faptului că aduce imensitatea crudă a războiului (al II-lea, mondial) la nivelul microcosmic – dar infinit mai pregnant – al câtorva oameni obișnuiți. Cu viețile, temerile, sacrificiile, meschinăriile, dramele, bucuriile, caraghioslâcurile lor. Fără patetisme, fără gesticulație inutilă. Exact cum scrie Jean-Luc Jeener în Le Figaro: ”O altă calitate a spectacolului ține de onestitatea sa intelectuală. Aici nimeni nu e nici bun, nici rău, aici sunt numai ființe umane care încearcă să nu se degradeze prea mult într-un context istoric dificil,unde foarte puțini sunt eroi cu adevărat. Situația e suficient de puternică pentru a ne face să înțelegem ambiguitățile dorinței și imposibilitatea inocenței.”
Este exemplar modul în care Felix Alexa înscenează această poveste (bazată pe un caz real), la Sala Pictura a Teatrului Național ”I.L. Caragiale” din București. I-am recunoscut din prima limpezimea viziunii regizorale, expresivitatea bine articulată, exactitatea chirurgicală a decupajului scenelor, adecvarea perfectă între actorii aleși și personajele interpretate. Alexa și-a ales singur și fondul muzical, o cascadă de sonorități ce mențin ritmul intens al acțiunii. Aliat important în coagularea spectacolului, Andrada Chiriac propune un decor pe cât de sugestiv, pe atât de funcțional.
Pot afirma, fără a fi acuzată de exgerare, că spectacolul lui Alexa are chiar două elemente care frizează geniul: reprizele de step ale lui Pierre, în paralel cu acțiunea din pivniță, și felul în care o tot pufnește râsul pe Suzanne Abetz, când află amănunte despre sarcina Isabellei.
Joseph Haffmann este patronul evreu al unei bănoase afaceri cu bijuterii. A reușit să-și trimită în Elveția soția și cei patru copii, punându-i astfel la adăpost. El, însă, rămâne în Franța, sub amenințarea crâncenului shoah făptuit de naziști. Richard Bovnoczki nuanțează subtil stările prin care trece omul nevoit să trăiască în pivniță, acceptând un troc umilitor pentru toți cei trei protagoniști. Pierre Vigneau, angajatul său, va accepta să-l ascundă și să-i salveze afacerea, dar nu complet dezinteresat, pentru că, nu-i așa, în lumea noastră totul are un preț. Și iar mă văd nevoită să aplaud o scenă de mare rafinament: Când află care este prețul salvării sale, Haffmann nu vociferează, nu-și dă ochii peste cap, doar înțepenește mut, lăsând să-i alunece hârtiile pe care le avea în mână. Richard Bovnoczki parcurge cu nonșalanță drumul de la teamă, oroare, umilință, sentiment de vinovăție, până la curajul nebun de a-l înfrunta pe inamicul nazist.
Cuplul Pierre și Isabelle Vigneau reprezintă căsnicia reușită, întemeiată pe iubire, dar marcată de un vis imposibil de împlinit. Pierre (Alexandru Potocean) nu are scrupule când se întrevede, totuși, o cale de a-și împlini cea mai mare dorință. Chiar dacă asta îl umple de furia pe care și-o va descărca la antrenamentele de step. Soția sa, Isabelle, în interpretarea Alexandrei Sălceanu, este franțuzoaica tipică. Grațioasă, fragilă, mereu iubitoare, supusă și nesupusă în același timp, condamnând afacerea înfloritoare pe care soțul ei o dezvoltă pe baza clientelei naziste. În contrast cu tinerii însurăței, soții Abetz reprezintă răul dezlănțuit. Andrei Finți este acel Otto Abetz care, sub masca onorabilității binevoitoare, joviale, ascunde fiara care a trimis trenuri întregi de evrei în camerele de gazare și care a devalizat Franța de inestimabile opere de artă, unele nici acum recuperate. Nevastă-sa, Suzanne (rolul îi vine mănușă Emiliei Popescu) este o franțuzoaică dispusă să dezvolte colaboraționismul până la cel mai înalt nivel, punerea pirostriilor. Drăguță, gurmandă/vorace, amatoare de glume ieftine și vinuri scumpe, nici n-ai zice că tot ea e o năpârcă de genul celor ce, după război, erau tunse și tăvălite prin smoală. Iar chicotitul ăla nestăpânit, izvorât dintr-o grobiană lipsă de tact, este apogeul măiestriei actoricești.
Un spectacol de văzut neapărat. Cel mai bun din câte am văzut în ultimul timp.
Gabriela Hurezean
Fotografii de Florin Ghioca