”A(m) iubi(t) iubirea” – darul și mântuirea
Este genul acela de spectacol despre care e nespus de greu să vorbești. Este emoție pură. De văzut, de auzit, de simțit, de tăcut. E ca poezia. Iar ideea de a găzdui evenimentul în mansarda (podul) Muzeului Național al Literaturii Române este una minunată, felicitări și mulțumiri scriitorului Ioan Cristescu, directorul instituției, pentru că a acceptat să-l adăpostească în locul cel mai potrivit posibil.
”A(m) iubi(t) iubirea”. A iubi iubirea. ”Nu sunt culcăreață – mărturisea Nina Cassian – sunt iubăreață.” Despre amorurile celei ”mai atrăgătoare femei urâte” (Alex Ștefănescu) s-a povestit/inventat/fabulat mult și cu maximă indiscreție. Spectacolul conceput de Roxana Guttman, cu ajutorul neprețuit al Cătălinei Buzoianu, pune în lumină adevărurile Ninei Cassian, așa cum le-a spovedit în scrierile sale.
Urci scările până departe, în turnul de fildeș, și, acolo, sus, unde lucrurile se văd mai clar, devii una dintre bornele care delimitează granița universului unic al Ninei Cassian. E lume, e living, e bibliotecă, e balamuc, e cimitir, e tinerețe nebună, e bătrânețe resemnată, e râs, e bucurie, e plâns, e melancolie. Și e multă, multă iubire. A Ninei Cassian. Pentru Nina Cassian. Cu puritatea și seninătatea copilului, Naomi Guttman citește din cartea cu poezii. Din câte știu, Naomi a studiat teatrologia și pianul dar, iată, își secondează mama cu succes în drumul său printre hățișurile scenei. Grațioasă, jucăușă, sensibilă, drăgălașă, ea este copila Nina: ”Cândva, într-o țară de foarte departe,/ Trăia o domniță cu nasul în carte.” Tot ea este și vocea interioară, alter ego-ul poetei, care pune accentele necesare, delimitând momentele spectacolului.
Mihai Nițu este întruchiparea Bărbatului, cel adorat, cel care iubește, cel care construiește o lume și cel care părăsește. Conduce spectatorii spre locurile lor și joacă rolul psihiatrului/îngerului morții/inchizitorului cu aceeași dezinvoltură și expresivitate, la fel de bun în registru tragic ca și în cel comic, un excelent partener de dialog și aliat de încredere întru construirea spectacolului.
Ca de fiecare dată când își asumă un personaj, Roxana Guttman se livrează în totalitate spiritului acestuia. Teatrul nostru nu e sărac în mari actrițe, dar nu cunosc niciuna cu har mai copleșitor decât al acestei inconfundabile actrițe. În ochii ei poți citi o sută de gânduri într-o secundă, stări și sentimente, miriade, i se descătușează pe chip, glasul nu mai este al ei, ci al personajului. Replica scrisă de Nina Cassian o definește perfect: ”Nu poți să trăiești deplin decât fiind și femeie, și bărbat, și copil, și bătrân, cu toate atributele esențiale.” Roxana Guttman e în stare să fie toate acestea, în modul cel mai convingător. Despre ea pare să fie vorba și în această strofă: ”Nu am timp să dau tuturor o dovadă,/A marilor, uimitoarelor mele virtuți!/Cine are ochi de văzut, să vadă! Altfel, ochii mei rămân necunoscuți!”
Spectacolul este alcătuit într-o gradare bine susținută a tensiunii. Vedem copila care, la 11 ani începe să fie urâtă și să audă voci, adolescenta însetată de iubire, femeia învâltorată în pasiune. Se întrevede și scriitoarea țintă a puseurilor antisemite: ”De unde știe jidoavca asta atât de bine românește?” – este întrebarea ce cade ca o ghilotină, înghețând aerul din jur. Cunoaștem și femeia abandonată, dar care nu renunță nicio clipă la speranță: „Am avut iubiri fericite şi iubiri nenorocite. Adică iubiri care m-au lăsat, m-au părăsit, m-au trădat. Sau după ce m-au iubit mi-au spus «eşti atât de grozavă şi adio»… şi m-au lăsat. Pasiunea este devastatoare. Iubirea este minunată, însă pasiunea este foarte periculoasă. Ce e aia fericire? În ce constă fericirea? Cine a dobândit fericirea? Poate că o ai şi nu-ţi dai seama de asta. E complicat. Eu am fost fericită. Ştiu sigur că am băut din această licoare vrăjită.” Poeta și actrița sunt una și aceeași în arderea mistuitoare pe care o implică arta, creația, spiritul mereu neîmblânzit. Amândouă știu că ”fiecare nouă iubire este o speranță.” Un dar și o mântuire. Am fost tare bucuroasă văzând că publicul adunat în pod, într-o seară geroasă, era în proporție de 90 % tânăr. Cine a zis că tinerii nu apreciază arta de calitate?
Mergeți să vedeți acest fabulos spectacol de la Muzeul Național al Literaturii Române. E o limpezire a privirii, a gândului, a inimii.
Gabriela Hurezean
Fotografii de Lucian Năstase