Premieră la TNB: Learu-i Lear, plâns și râset și delir
Mă văd silită să mărturisesc din capul locului: Nutresc o veche și nevindecabilă antipatie față de Sala Mare a Teatrului Național din București, construită special pentru mișcări de mase gen ”Cântarea României”. Chiar și acum, după ce a fost renovată/redimensionată, Sala Mare e tot mult prea mare. Dacă nu stai în primele (maximum!) șase rânduri, n-ai cum să distingi chipurile actorilor de pe scenă, chiar dacă de acvilă ți-este privirea. La ”Regele Lear” am stat pe la mijlocul sălii, deci am văzut niște mogâldețe fără ochi, care gesticulau și vociferau prin decor. Carele decor – creat de regizorul spectacolului, georgianul David Doiashvili – nu m-a impresionat cine știe ce, pentru că nu mi-a adus nimic nou. Scenografie în alb negru am mai văzut, nu mai departe de fabuloasele ”Bach Files” ale lui Ducu Darie, la Bulandra. Apă pe scenă am mai văzut, tot la Bulandra, fix în ”Lear(a)” lui Andrei Șerban. Și în ”Marmura” lui Kordonsky. Litere mari, pe post de decor, am văzut atâtea de le-am și pierdut șirul. Văzut-am și inserții video, și aluzii la televiziuni – tabloide, și personaje vechi, actualizate prin accesorii cum ar fi ochelari de soare sau telefoane mobile.
Bine, transmisiunea în direct de pe treptele Casei Poporului poate avea o oarecare logică: urmează să vedem un reality show despre un tată care dă în mintea copiilor și urmează să pățească potop de necazuri. De altfel, Lear însuși recunoaște că e ”rănit, aici, la creier”. Mihai Constantin știe asta și construiește un personaj bonom, jucăuș, infantil, incapabil să distingă adevărata față a oamenilor. Regatul său e alcătuit din rățuște de cauciuc, ah, poporul rățuștelor de cauciuc, măcănind asurzitor și zadarnic. Gălețile cu jucării vor fi dăruite fiicelor care știu să se prefacă mai bine. Să mintă. Că doar asta e regula jocului.
Trebuie să recunoaștem, cea mai importantă calitate a lui Doiashvili este că știe să-și aleagă distribuția. Rămâne de văzut cât din reușita concertului aparține dirijorului și cât – virtuozilor din orchestră. Pe Marius Manole am putut să-l văd de aproape. Când mi-a călcat cu talpa udă pe mânecă. Cred că plângea și el, dar am plâns și noi, spectatorii. Era în 11 decembrie, anul trecut. La pauză, am aflat exit poll-urile și, brusc, toate speranțele ni s-au făcut țăndări. Iar Manole, în calitate de bufon al regelui, a traversat sala, călcând pe scaune (ca Benigni, când a luat Oscarul) și rostind adevăruri despre speranțe care nu se vor împlini vreodată. Nu obișnuiesc să plâng la teatru (sau film), știu că totul e convenție, dar atunci mi-au dat lacrimile. Pentru că bufonul spunea cu voce tare exact ceea ce gândeam: nu se schimbă nimic, răul învinge mereu. Ca-n piesa asta a lui Shakespeare. În care toată lumea moare. Deci am plâns cu Manole, și pentru că Manole este un actor atât de mare, încât te silește să-l urmezi în tot ce simte și tot ce face. Bufonul lui e trist și hazliu și, mai ales, e înțeleptul care știe măsura lucrurilor.
Tudor Aaron Istodor își asumă atât de profund esența personajului (Edmund, fiul nelegitim), încât până și vocea i se schimbă, reverberând diabolic, sub imperiul malversațiunilor pe care le pune la cale împotriva adevăratului fiu al lui Gloucester, Edgar. Cu sensibilitate și rafinament, Istvan Teglas îi conferă acestuia din urmă o aură de mucenic, suportând cu stoicism încercările grele la care este supus. În rolul Ducelui de Albany, soțul perversei Goneril, Rareș Andrici face o creație fulminantă. După un lung șir de Duci de Albany anoști, pe care i-am văzut în alte spectacole, David Doiashvili vine cu o inovație remarcabilă: Albany e paralizat, în cărucior.
Iar Rareș Andrici este cea mai bună alegere pentru acest rol. Puțini actori am văzut, ca el, în stare să spună totul stând nemișcat și tăcând. Din fericire, aici nu e tocmai nemișcat. Se zbate, se târăște, nu suportă umilințele la care e supus, este bărbat și își exprimă răscolitor bărbăția. Personajul Albany este, după părerea mea, apogeul acestui spectacol, prin insolitul viziunii regizorale și al interpretării actoricești.
Bine ancorată în inocența Cordeliei, Crina Semciuc propune o copilă grațioasă și transparentă ca o libelulă. Emoționant, credibil este Ioan Andrei Ionescu în rolul nefericitului Conte de Gloucester, după cum își merită aplauzele și Gavril Pătru pentru întruchiparea Contelui de Kent.
Tragedie, tragedie, dar Doiashvili ne oferă și o doză de umor atât de subtil încât, la viteza cu care se joacă, e abia perceptibil. Cum ar fi: Regan îl împușcă pe Cornwall, apoi îl întreabă pe Gloucester (care e orb): ”L-ați văzut cumva pe soțul meu?”. Irezistibil este duetul comic oferit de Marius Manole (bufonul translator) și Idris Clate (Regele Franței). Mai este, apoi, o supradoză de sarcasm. Fiicele rele, Goneril (Monica Davidescu) și Regan (Raluca Aprodu) nu sunt doar ingrate și lipsite de suflet, ci și bețive și nimfomane.
Ducele de Cornwall (Silviu Mircescu) e gay, iar odiosul bastard, Edmund (Tudor Aaron Istodor) devine jucărie sexuală pentru cei trei mai sus amintiți. Doiashvili reconsideră personajul, transformându-l pe Edmund, amărâtul bastard al lui Gloucester, într-un uneltitor vindicativ, lipsit de scrupule. Cum spuneam, am stat la o distanță destul de mare de scenă, deci s-ar putea să nu fi văzut bine, dar, într-un moment de mare tensiune, mi s-a părut că Edmund, prăbușit pe jos, înnoadă unele de altele șireturile de la încălțările lui Gloucester! Dacă nu mi s-a părut, faza e de un comic dement.
Aș mai spune că Liliana Cenean a creat niște costume frumoase și că muzica lui Nikoloz Rachveli Memanishvili sună precum soundtrack-urile superproducțiilor americane. Încântător, dar prea tare, acoperind vocile actorilor. Și fără voce, și fără chip, ce mai rămâne dintr-un spectacol?
Gabriela Hurezean
Fotografii de Florin Ghioca