Premieră la TAB – Lumea mâncată sau funia din casa spânzuratului
A repeta obsesiv cuvântul ”independent” pe scena unui teatru independent este oarecum frisonant, prin tangența cu o anume realitate. În piesa lui Nis-Momme Stockmann e vorba despre un exemplar uman, dar aici, la noi, fenomenul poate fi extins asupra a tot ce tinde spre libertate. Căci, în ziua de azi, libertatea e a naibii de scumpă. Te poate costa și viața, la o adică.
Tânărul dramaturg aruncă o privire necruțătoare, rece, asupra noului sclavagism pe care, iată, îl ”savurăm” și noi, de la o vreme (vă mai amintiți știrile despre oameni care au murit de oboseală, muncind pentru mari companii, da?). Regizorul Alexandru Mâzgăreanu preia ștafeta sarcasmului de la neamțul Nis-Momme Stockmann pentru a povesti, cu ajutorul unei distribuții redutabile, despre ”eliberarea” omului care ar putea fi oricare dintre noi. Nu întâmplător, spre deosebire de restul personajelor, cei doi ratați din basmul nostru, tată și fiu, sunt singurii care nu au nume. Anonimi și universali, patetici și atașanți, cei doi ne sunt familiari într-un mod răscolitor.
Șerban Gomoi, în rolul fiului, este, fără îndoială, revelația spectacolului de la Teatrul de Artă. Pentru că știe să spună ceea ce este de spus dincolo de cuvintele rostite. Pentru că vorbește cu ochii ăia albaștri atât de intens încât aproape te paralizează. Este omul care nu mai suportă să fie legat și, căutând eliberarea, se rupe de tot ce pare să-l țină blocat într-o realitate pe care o detestă: job-ul bine plătit, într-o companie solidă, soția, copiii, fratele adolescent, tatăl ipohondru și însingurat. Numai că, în cele mai multe cazuri, a te elibera de tot înseamnă a pierde totul. Față în față cu tatăl său, înțelege că acesta este chiar propria lui imagine în oglindă, așa cum se va arăta peste timp. Romeo Pop este minunat în rolul bătrânului a cărui senilitatea frizează demența. Încă suficient de lucid pentru a nu accepta umilința supremă, aceea de a-și recunoaște neputința și teama de singurătate, tatăl afișează un fel de veselie jucăușă, imediat zădărnicită, însă, de momentele de panică soldate cu ascunderea în dulap. La fel de convingător când râde și când plânge, Romeo Pop oferă, în acest spectacol, unul dintre cele mai bune roluri ale carierei sale.
Antoaneta Cojocaru este Lisa, soția părăsită, mamă a doi copii pe care îi crește cum poate, în lipsa pensiei alimentare pe care n-a mai primit-o de șase luni. Pentru ea, nicio muncă nu e înjositoare. Cu emoție netrucată, actrița întruchipează o femeie care încă își mai iubește bărbatul, chiar dacă a lăsat-o de izbeliște, îl vrea înapoi și, rațională, îl îndeamnă să ceară scuze șefului care l-a concediat în urma unui diferendum nu tocmai politicos. Lisa continuă să fie alături de tatăl din ce în ce mai distrus și de fratele bolnav, pe care fostul ei soț nu mai are cum să-i ajute. Sfâșietor portret al femeii căreia i s-a luat totul, dar încă mai găsește resurse de a dărui. Vivace, aparent absent în raport cu întâmplările din jurul lui și ignorând boala care ar putea să-l ucidă, mezinul Filip este foarte bine interpretat de Liviu Chițu, un tânăr actor de real talent, insuficient ”exploatat”, din păcate, în teatrele noastre. Același lucru este valabil și pentru Alexandru Călin, pe care îl putem admira aici în rolul lui Ulf, prietenul ”omului care mânca lumea”, dar și în cel al boss-ului de la companie, spilcuit, scorțos, fals-amabil și, până la urmă, de un sadism inuman. O largă paletă interpretativă, de care tânărul actor se achită exemplar.
Declarată de European Theater Convention, în 2009, drept una dintre cele mai bune de pe bătrânul continent, piesa lui Niss-Momme Stockmann ne propune/silește să medităm asupra unor teme usturătoare ale actualității: prețul independenței, ipocrizia corporatistă, revolta sau capitularea în momentul în care te simți inutil, când totul e împotriva ta, când nu mai vrei să vezi pe nimeni, când te-ai lepădat de propriile amintiri, când te trezești singur cu mizeria atotcuprinzătoare. Contribuie subtil la definirea atmosferei muzica lui Alexandru Suciu. Înțelegând în profunzime mesajul, Alexandru Mâzgăreanu – împreună cu actorii pe care îi orchestrează – ni-l livrează intact, până în plăsele, astfel încât, oricât sânge rece ai avea, n-ai cum să pleci nepăsător la sfârșitul spectacolului. La premieră, sala Teatrului de Artă a fost arhiplină. Și s-a aplaudat pe rupte. Sunt sigură că așa se va întâmpla și la următoarele spectacole. Înainte de a lua hotărâri cruciale, vă sfătuiesc să vedeți ”Omul care mânca lumea”.
Gabriela Hurezean
Fotografii de Romulus Boicu