Premieră la Comedie: Scorpia încântătoare și îmblânzitorul dansator
”Îmblânzirea scorpiei” nu e nici vreun ”Richard”, nici vreun ”Titus Andronicus”. Însuși nemuritorul Will a scris-o cu intenția declarată de a oferi amuzament publicului. Fiindcă atunci ca și acum, erau destul de puțini spectatorii care mergeau la teatru pentru a-și face rost de niște grețuri metafizice nou nouțe. În cazul acesta, nu înțeleg de ce ne-am aștepta la montări epocale, sofisticate, inovatoare până-n măduva oaselor, menite să spulbere tot ce s-a creat până acum în teatru.
Când s-a hotărât să monteze ”Îmblânzirea scorpiei” pe scena Teatrului de Comedie, Gelu Colceag a ținut seama de înrudirea comediei shakespeareene cu grațioasa commedia dell’arte, a cărei strănepoată, comedia bulevardieră, face deliciile publicului, aici și aiurea. De apreciat este faptul că a reușit să desprăfuiască un text destul de obosit prin supra(so)licitare.
Și, chiar dacă unii n-au observat asta, Colceag inovează în zone care nu păreau să permită asta. Nu mă refer la faptul că l-a transformat pe Baptista în femeie (doar am mai văzut și Lear-femeie, și Hamlet-femeie), asta are relevanță doar pentru că îi oferă Mihaelei Teleoacă încă o ocazie de a-și exersa talentul, umorul și carisma. Mă refer la modul în care a reinventat-o pe Catarina Scorpia, încredințând rolul Dorinei Chiriac. Definiția de prim impuls ar fi ”mică și-a naibii” dar, depășind scoarța subțire, impusă de rutină/tradiție, descoperim o Catarină fragilă, inteligentă, sensibilă, dezamăgită și foarte însetată de iubire. Sarcasmul ei izvorăște din faptul că e inadaptabilă. O rebelă (de aici și costumația rock spre emo) care nu poate accepta prejudecățile, prostia, ipocrizia.
Catarina e, cumva, o victimă avant la lettre a teoriei cu caracter de lege, conform căreia femeile inteligente își găsesc mai greu partenerul potrivit. Inspirat contrastul dintre cele două surori. În timp ce sora mai mare, Catarina, e o miniatură întunecată, conglomerat de nerv și vibrație, Bianca – în varianta fermecătoare a Gloriei Găitan – este o blondă opulentă, cu statură de baschetbalistă, aparent inertă și docilă, persecutată de sora mai mare, plângăcioasă și, evident, întru totul dezirabilă, conform unor principii care, iată, supraviețuiesc intacte peste veacuri.
Alexandru Bogdan compune un Petruchio evadat din canoane, jucăuș, contradictoriu, dar nicio clipă neverosimil. La început, pare atras de Hortensio, se sclifosește, se prostește, se declară interesat doar de zestrea Catarinei, e cinic și nemilos, pe scurt, e băiatu’-ăla-rău-în-realitate-bun, la care visează majoritatea fetelor. Din muzica destul de sărăcuță a spectacolului (compozitor: Călin Grigoriu), aria cea mare îi revine tot lui Alexandru Bogdan, într-o secvență muzical-dansantă realmente impresionantă, dovedind o foarte bună tehnică interpretativă. Fiindcă nu e de colea să cânți (bine) și, în același timp, să dansezi cu salturi în direcția tavanului!
Dacă duetul Catarina – Petruchio este unul tensionat și apoi romantic, deci fără prea mari inflexiuni comice, hazul decurge din alte amănunte, ținând de ingeniozitatea regizorală. Hortensio, deghizat în profesoara de muzică, seamănă cu Angela Similea (bravo, Lucian Ionescu, un actor și un cântăreț de mare viitor!), Dragoș Huluba, în rolul lui Grumio, alcătuiește un irezistibil hibrid din Arlechino altoit pe Buster Keaton, Alex Bogdan, Huluba și Vlad Corbeanu pritocesc un reușit moment burlesc în jurul sandvișului, servitorii lui Petruchio par niște gremlins evadați de la Cirque du Soleil.
Pe aceștia din urmă îi voi enumera și pentru că au o contribuție importantă la susținerea capitolului muzică: Alexandru Ștefănescu, Alexandru Aron, Alina Petrică, Bogdan Iacob, Cristina Juncu, Irina Ștefan, Smaranda Caragea, Teodora Filip, Paula Rotar.
Decorul creat de Puiu Antemir contribuie din plin la definirea atmosferei. Excepțional rezolvat scenografic coșmarul Catarinei înfometate, cu acele scări înșelătoare, ce par a nu se mai termina, cu lumina încețoșat-halucinantă (light design – Sorin Vintilă). Insolite sunt și reprezentările suprarealiste ale cailor. De aplaudat rafinamentul cu care costumele create de Ioana Pashca trimit spre zona alb-negru a commediei dell’arte. Ceea ce s-ar putea reproșa acestui spectacol este lungimea lui. Trei ore sunt destul de greu suportabile pentru publicul din ziua de azi. Gelu Colceag a încercat să mai economisească timp, tăind prologul (oricum, n-avea nicio importanță), dar a introdus, în schimb, patru sonete, deși erau de ajuns cele două cântece, al Catarinei și al lui Petruchio. Ar mai fi de tăiat, pe ici, pe colea, din momentele care trenează, cum ar fi scena curățeniei. Dar una peste alta, ”Îmblânzirea scorpiei”, cea mai recentă premieră a Teatrului de Comedie, oferă publicului o seară plăcută, relaxantă. Chiar dacă unii dintre noi nu putem lua în serios îmblânzirea exagerată de la sfârșit.
Gabriela Hurezean
Fotografii de Cristina Matei