La Tête haute: Târâș, dar cu capul sus!
Noul lungmetraj regizat de Emmanuelle Bercot, ”La Tête haute” (”Capul sus!”) a fost considerat destul de bun încât să fie proiectat în deschiderea ediției de anul trecut a festivalului de la Cannes și să obțină opt nominalizări la Premiile César care se vor decerna peste câteva zile. Iată-le: Cel mai bun film. Cea mai bună regie. Cea mai bună actriță – Catherine Deneuve (judecătoarea Florence Blaque). Cea mai mare speranță feminină – Diane Rouxel (Tess). Cel mai bun actor în rol secundar - Benoît Magimel. Cea mai bună actriță în rol secundar – Sara Forestier (mama lui Malony). Cea mai mare speranță masculină – Rod Paradot (Malony). Cel mai bun scenariu original – Emmanuelle Bercot și Marcia Romano. Vom vedea pe 26 februarie câte dintre aceste nominalizări se vor și concretiza. Sper că multe.
”Capul sus” nu e un film pe gustul publicului obișnuit să i se administreze explicații cu polonicul. Bercot nu explică, ci sugerează. Îți propune un joc al căutării, descoperirii și înțelegerii detaliilor. N-o vedem pe Severine, mama lui Malony, nici drogându-se, nici luând bătaie, dar se poate observa isteria sevrajului, buza crăpată. N-o să-l vedem pe Malony petrecându-și primii ani din viață într-un mediu încărcat de violență, dar când e pus să scrie ceva, ține pixul în mână ca pe un pumnal. Și asta spune totul. Copilul de șase ani (Enzo Trouillet) are privirea aceea de animăluț speriat, specifică pruncilor crescuți în mediu ostil. La 16 ani, Malony prezintă simptome clare de sociopatie. Emmanuelle Bercot l-a ales pe Rod Paradot într-un moment de maximă inspirație (l-a descoperit la o școală profesională de tâmplărie!).
Malony nu are încredere în nimeni și, mai ales, nu are încredere în sine. Urăște pe toată lumea și se urăște pe sine. E trist și-l doare și vrea să se răzbune. Nu știe ce înseamnă să te bucuri, să te joci, să râzi, să fii iubit. Nu știe și parcă nici nu rea să știe. Deși judecătoarea Blaque (Catherine Deneuve) e de partea lui, chiar dacă nu demonstrează asta prin efuziuni sentimentale. De partea lui este și Yann, educatorul de la Centrul de Reeducare (Benoît Magimel), cu atât mai mult cu cât el însuși are un trecut destul de aemănător cu al băiatului. Oricât de ciudat ar părea, este alături de el chiar și mama sa (Sara Forestier) care l-a părăsit cândva, într-o vreme când era mult prea tânără și mult prea iresponsabilă. Toți aceștia vor rămâne cumva în exteriorul lumii sale, ermetic închisă. Cea care va reuși să întredeschidă o ușă spre sufletul lui va fi Tess (Diane Rouxel) o adolescentă care, deși are o mamă iubitoare, este un fel de alter ego al lui Malony, între cei doi existând chiar o asemănare fizică. Tess îl înțelege și îl ajută să se înțeleagă. Apoi să-i înțeleagă pe ceilalți. Apoi să trăiască responsabil, oferindu-i un argument inatacabil (în acest punct, filmul este puțin artificial/siropos, dar era nevoie de o mică infuzie de optimism).
Chiar dacă unii au strâmbat din nas înaintea vizionării cu presa (”câh, temă socială”) filmul este departe de a suferi de metehnele genului. Are nerv (remarcabilă imaginea semnată de Guillaume Schiffman), ritm sincopat, întorsături de situație, momente de tensiune, emoție. Apoi, mai sunt recitalurile actoricești susținute de consacrați, dar și de Rod Paradot, descoperirea Emmanuellei Bercot, un tânăr actor neprofesionist care, în mod sigur, și-a ratat șansa de a face o prodigioasă carieră de tâmplar. Nu vă luați după profesioniștii strâmbatului din nas și mergeți să vedeți filmul. Merită!
Gabriela Hurezean