”Un etaj mai jos” îl propulsează pe Iulian Postelnicu la etajul cel mai de sus
Povestea cu urmăritorul pozitiv care descoperă că urmăritul negativ i s-a insinuat în familie a devenit un clișeu al thrillerelor hollywoodiene de categorie B. Regizorul Radu Muntean reia tema în stil propriu, o dezbracă de brizbrizuri și frisoane artificiale și obține un rezultat care îi determină pe cei de la The Hollywood Reporter să scrie: ”Un film foarte bun, dacă nu chiar revoluționar, despre – așa cum o sugerează și titlul – perspectivă și distanță.”
Cei trei scenariști, Radu Muntean, Alexandru Baciu și Răzvan Rădulescu, ”descojesc” personajul pozitiv și pe cel negativ, scoțând la iveală sâmburele de rău din miezul binelui. Și invers. Orice amănunt, cât de mic, are valențe definitorii în acest film. Toți cei implicați în poveste locuiesc într-un bloc vechi, de patru etaje, fără lift, construit, probabil, pe la începuturile erei totalitariste. (Radu Muntean ne-a dezvăluit la vizionarea cu presa că blocul se află la intrarea în Drumul Taberei, știți, în apropiere de Afi Palace). Dacă locuiești la ultimul etaj, te vei perinda prin fața ușilor apartamentelor de la etajele inferioare. Vei auzi sunetele care se propagă din interior. Și mirosurile care vin de prin bucătării. Ciorbe, tocănițe, chiftele, vinete coapte… Oamenii din bloc nu sunt nici bogați, nici săraci. Pătrașcu are o firmă de înmatriculări auto, dar nu e înstărit. E un cetățean ca majoritatea. Așa cum ne-a obișnuit prin toate rolurile sale, de la ”A fost sau n-a fost?” la ”Aferim!”, inepuizabilul Teodor Corban își investește personajul cu toate trăsăturile de care are nevoie pentru a fi viu, cu adevărat viu.
Pătrașcu are ceva simț civic, o demonstrează faptul că adună ”cârnații” depuși de câinele lui pe aleile parcului. Își dorește o viață sănătoasă, deci s-a lăsat de fumat, mănâncă salate și face jogging. Își iubește soția și fiul. Are principii morale în stare de funcționare. Cel puțin până la un moment dat. Tot sistemul lui de valori se dărâmă în ziua când, urcând scările, își ascute auzul în dreptul ușii din dosul căreia se aud niște răcnete. Apoi îl vede ieșind pe vecinul Vali, care încuie ușa pe dinafară, deși femeia din interior continuă să țipe. Apoi află că femeia care țipa e moartă. Apoi vine poliția și Pătrașcu nu spune nimic. Din cauza mentalității ăleia care îi animă pe mulți: Nu mă amestec. Nu mă leg la cap dacă nu mă doare. Nu vreau să fiu târât pe drumuri pentru declarații la poliție și la proces. Chiar dacă anumite ezitări se fac simțite. Excepțională secvența în care Pătrașcu se duce la Poliție, unde are un prieten, pe comisarul Bolocan (Liviu Cheloiu). Impecabil redată senzația aia de stânjeneală care se face simțită între doi oameni dintre care unul are ceva de spus, dar e prea laș s-o facă, iar celălalt pur și simplu n-are chef să-l întrebe care este adevăratul motiv al vizitei.
La fel, tensiunea dintre Pătrașcu și Vali se revarsă dincoace de ecran, făcându-l părtaș la acțiune pe cinefilul uimit. Ce îl uimește pe cinefil? Păi, de exemplu, pe mine m-a uimit până la extaz Iulian Postelnicu, în rolul lui Vali Dima. Tot ce știm despre personajul lui e mai mult ghicit. Că e un psihopat posesiv, care preferă să-și vadă amanta moartă decât s-o lase să plece în Italia. Că are o căsnicie aparent liniștită, totuși își înșală nevasta. Că e un băiat simpatic, priceput în ale calculatoarelor, care sare imediat să ajute pe cine are nevoie. Că are stomacul îngrozitor de sensibil, și vomită pe bază de mustrări de conștiință.
Nu știm exact dacă îl urăște pe Pătrașcu pentru că nu l-a denunțat sau pentru că a fost indiscret și a aflat de crima lui. Iulian Postelnicu e absolut mi-nu-nat în acest rol! Îl știam din grupul Divertis, îl văzusem făcând roluri secundare în filme, știam că e un bun actor, dar n-aș fi bănuit că e chiar atât de bun! Momentul în care cărțile sunt date pe față, în mașină, este apogeul filmului. ”De ce nu le-ai spus?” – îl întreabă Vali pe Sandu Pătrașcu și în ochii lui ferocitatea se împletește cu groaza, într-un fel de opacitate rece, ucigătoare. Această privire am mai văzut-o doar la Jack Nicholson, în ”The Shining”. Da. Iulian Postelnicu este un foarte mare actor. Este printre puținii care n-au nevoie de cuvinte pentru a transmite ceva. Spune cu ochii, corpul, tăcerea.
În filmul lui Radu Muntean, tăcerea este primordială, sfidând vorbăria incontinentă care sufocă filmele românești. Ar mai fi multe de spus despre omogenitatea echipei de actori care, în roluri mari sau mici, dau consistență tramei. Îi voi aminti pe Ionuț Bora (Matei, fiul lui Pătrașcu), Oxana Moravec (soția lui Pătrașcu), Tatiana Iekel (mama lui Pătrașcu), Constantin Drăgănescu și Vlad Ivanov (vecinii cu care urmărește meciul la televizor), Ioana Flora (soția lui Vali), Paul Ipate (client), Maria Popistașu (sora fetei ucise). Remarcabil este și modul în care directorul de imagine Tudor Lucaciu îl decupează pe Sandu Pătrașcu din mediul înconjurător, respectând stilul pe care regizorul Radu Muntean îl numește minimalist, dar care s-ar putea numi, tot atât de bine, redus la esență. Foarte bun film, greu de depășit, greu de uitat.
Gabriela Hurezean