”Aferim!” – un film de mare artă
Cu cât un film se bucură de notorietate mai mare (dată, mai ales, de câștigarea vreunui premiu internațional) cu atât veleitarii criticii delirează cu mai multă poftă. Facem abstracție de cei care nu sunt în stare să se exprime fără greșeli gramaticale și ne referim la cei care înțeleg întrucâtva subiectul pe care îl comentează – în cazul nostru filmul ”Aferim!” – dar nu se pot abține să-și etaleze cultura generală, bătând câmpii (fără grație) în cele mai imprevizibile direcții. Și în cel mai adormitor stil. În loc să spună cum e filmul, dezvoltă un adevărat tratat de istorie/sociologie/literatură. Sau se lansează în constatări rizibile. De pildă, într-o cronică ”pianotată” la patru mâini – de aceea a și ieșit atât de lungă și contorsionată – se afirmă stupefiant că în filmul lui Radu Jude nu există picturalitate. Iată câteva imagini ce contrazic afirmația, amintind de superbe gravuri de epocă:
Cred că definiția cea mai exactă a filmului ”Aferim!” a dat-o producătorul Ada Solomon, la proiecția pentru presă: ”o snoavă”. Construind pe scenariul/snoavă scris împreună cu Florin Lăzărescu, Radu Jude propune o subtilă stratificare a mesajului, oferindu-ți libertatea de a alege din film înțelesul care îți este cel mai aproape. Occidentalul va pricepe că țiganii de azi sunt cum sunt pentru că, în trecut, au fost sclavi. Oprimați. Batjocoriți. Și, subliminal, se vor alege și cu ideea că nicio țară nu-și ia numele de la niște robi. Și că nu e loc pentru confuzii de natură etnică. Românul va înțelege că istoria aia bombastică, eroică precum și stereotipul cu poporul blând, supus și ospitalier sunt ușor mincinoase. Au trecut barbarii peste noi, dar nici noi n-am fost chiar sfinți. Și o demonstrează personajele din ”Aferim!”.
Privind din unghiul meu (subiectiv și fără pretenții de adevăr universal valabil), cred că personajul principal este Ioniță, care va parcurge, timp de două zile și o noapte, călătoria inițiatică soldată cu schimbarea totală a viziunii sale asupra vieții, a lumii și, mai ales, asupra tatălui său. Deși încă elev de liceu, Mihai Comănoiu interpretează magistral rolul acestui adolescent care citește cu opinteli, dar privește lucrurile cu ochi curat și naiv și ar sări în ajutorul oricui dacă nu l-ar împiedica mereu tatăl său. Magistral este și Teodor Corban în rolul tatălui, zapciul Costandin, un fost bărbat din care viața a făcut o fantoșă a cărei principală trăsătură este lașitatea, adică fix absența bărbăției. Vezi prima scenă în care Ioniță începe să-și descopere tatăl în altă lumină: în pădure, un om hăcuit de lotri e încă viu, Ioniță vrea să-l salveze, dar tatăl impune ”filosofia” valabilă și azi, aceea cu neamestecul care e sănătate curată.
Empatizând cu cei doi robi, Ioniță va asista neputincios la deznodământul nefericit în cazul ambilor fugari recuperați de Costandin. În cursul nopții petrecute la han, adolescentul va cunoaște femeia dar, la capătul zilei următoare, va trebui să se resemneze cu slugărnicia total nebărbătească a tatălui său. Și cu propria nimicnicie. Merită să mai vezi o dată filmul, doar pentru a urmări expresia de pe chipul lui Ioniță. Bijuterii actoricești cizelează Toma Cuzin (Carfin) și micul Alberto Dinache (Țintiric). Deși e cu picioarele imobilizate în butuci și depus de-a curmezișul pe greabănul calului călărit de zapciu, Carfin are acea putere tipic țigănească de a povesti despre călătoriile lui prin lume. Și despre amorul cu boieroaica rea de muscă.
La rândul lui, Țintiric, deși bănuiește că va pica din lac în puț, are puterea să facă – tipic țigănește! – haz de necaz. Mai exact, haz în miezul necazului. Fie și singur, râsul lui Alberto merită toți banii dați pe bilet! Un personaj savuros este preotul mucalit, cinic și logoreic, interpretat de Alexandru Bindea. Chiar dacă nu ești de acord cu antisemitismul și cu xenofobia pe care le clamează, îl asculți râzând, pentru că are un haz irezistibil. Deși are de jucat o partitură destul de tragică – jupâneasa snopită în bătaie și sechestrată de bărbatul încornorat – Mihaela Sârbu își învăluie eroina într-o adiere latentă de umor, astfel încât să nu-i plângi prea tare de milă. Pe Alexandru Dabija îl știam până deunăzi doar în ipostază de regizor (și încă unul de categorie grea!) dar n-am fost prea surprinsă descoperindu-l în rolul răzbunătorului boier Cândescu. În fond, un bun regizor trebuie să fie, implicit, și un bun actor. Dabija propune un personaj convingător: Cândescu prezintă plictiseala aia obosită și arogantă, specifică stăpânului cu drept de viață și de moarte asupra tuturor, ferocitatea rece a carnasierului care își pândește prada.
Deși în roluri fulgurante, Luminița Gheorghiu, Victor Rebengiuc, Gabriel Spahiu, Șerban Pavlu, Adina Cristescu ș.a. aduc filmului accente binevenite. Și, da, imaginea semnată de Marius Panduru, așa, în alb-negru, este de o picturalitate absolut încântătoare, amintind de gravurile epocii, de penumbrele lui Rembrand sau de tablourile lui Grigorescu. Admirabilă acribia cu care s-a evitat orice amănunt ce putea să ruineze atmosfera de epocă (stâlpi, semne pe copaci, borne etc.) și minunată contribuția muzicală a grupului Trei Parale. Respectând istoria adevărată, Radu Jude ne spune o poveste simplă cu semnificații profunde, într-un limbaj cinematografic perfect articulat. ”Aferim!” este un film de artă. De mare artă! Nu care cumva să-l ratați.
Gabriela Hurezean