”Happy End” la Godot: Să râdem despre plâns cu Tudor Istodor și Raluca Aprodu
Voi mărturisi din capul locului că Tudor Istodor este unul dintre actorii care îmi sunt peste măsură de dragi. Pentru că nu m-a dezamăgit niciodată. Îl știu de când își testa limitele actoricești fiind încă elev (la Informatică) și l-am aplaudat, apoi, în roluri de mare dificultate, vezi spectacolul ”Rubayatele” de Omar Khayyam, în care juca de la egal la egal cu mama sa, Maia Morgenstern. În limba franceză! Tudor Istodor face parte din acea categorie de actori care, deși aflați mult deasupra contingentului, își găsesc mai rar locul pe scenele de stat, dar strălucesc puternic în micile teatre independente și, adesea, subterane. Lucru bun, la urma urmei, pentru că acolo se află publicul tânăr, nepervertit în manierisme și însetat de inedit/imprevizibil. De data asta, l-am văzut la Godot Café-Teatru. Un spațiu care te va primi cu tandră căldură, dar numai în cazul în care reușești să parcurgi fără să-ți scrântești ceva, strada neluminată intitulată Blănari.
Piesa scrisă de celebrul dramaturg/scenarist/regizor maghiar, Zsolt Pozsgai (se citește Jolt Pojgai), este mană cerească pentru un actor ca Tudor Istodor. Cele șapte personaje total diferite, pe care le are de interpretat, îi forțează limitele în materie de transfigurare, dar actorul nostru rezistă glorios, până la capăt, fără niciun efort vizibil. În schimb, e vizibilă imensa lui bucurie de a juca în acest spectacol! Dacă pentru Istodor aș fi băgat mâna în foc oricând că nu mă va dezamăgi, deci prestația-i excepțională n-a fost ceva greu de prevăzut, partenera sa, Raluca Aprodu, mi-a furnizat marea surpriză a serii. Știam că există, dar n-o văzusem niciodată pe scenă. Și nu mă așteptam să fie chiar atât de bună, mai ales că exista și riscul de a fi eclipsată de talentul exploziv al celuilalt. Dar n-a fost așa. Actrița și-a atacat partitura în cheia cea mai potrivită, cu finețe și subtilitate, punând în valoare, prin contrast, prezența vulcanică a lui Istodor.
De fapt, personajul principal al comediei negre, scrisă de Zsolt Pozsgai (titlu original: ”Liselotte és a május”), este ea, Liz, femeia singură care, timp de zece ani s-a dedicat exclusiv îngrijirii unei bătrâne. După moartea acesteia, Liz a moștenit garsoniera băbuței. În sfârșit, liberă, încearcă să se reîntoarcă la viață. Ruptă de lume, nu are altă soluție decât să dea un anunț la matrimoniale, sub pseudonimul ”Ploaia de mai”.
Raluca Aprodu nuanțează cu exactitate stările prin care trece Liz, femeia ce pare picată din lună, fragilă, sensibilă, timidă la început – dezamăgită, isterică și cinică, la sfârșit, dar fără să renunțe la ceea ce și-a propus. În tenacitatea cu care își urmărește ținta – găsirea unui partener de viață – stă, de fapt, hazul piesei. Liz îl va primi în casa ei pe fiecare aspirant la inima ei, va încerca să se muleze pe așteptările și caracterul fiecăruia, va spera cu emoționantă candoare și va gusta amărăciunea decepției. Iar și iar și iar. Împărțind entuziasmul jocului cu Tudor Istodor, care se transformă pe rând în:
Karl, văduvul mâncăcios, mare amator de pepene rece cu supă de mărar și exponent perfect al ideii că iubirea trece prin stomac.
Ludwig, contabilul ochelarist, hipersensibil și hipertensiv, timid până la autoanulare, dar care utilizează, la matrimoniale, pseudonimul ”Rândunica fatală”.
Rockerul Henrik, nepotul răposatei, pletos, mistuit de grețuri metafizice și de spaima concretă că vine sfârșitul lumii.
Instalatorul vesel ca o pitulice, pe care ex-logodnica îl poreclea cap de gumă pentru că nu știa să danseze.
Poetul ei preferat, Roland, evadat de la balamuc pentru a afla cine este femeia care îi împrumută cărțile de la bibliotecă.
Boschetarul oligofren care vine direct din ”Primăvara romană a doamnei Stone” (Tennessee Williams), invitat în casă de Liz, deja disperată, cinică și… fumătoare. Niciunul dintre aceștia nu-i va aduce fericirea. Abia al șaptelea vizitator va fi partenerul potrivit. Dar despre acesta… pssssst! Îl veți descoperi la spectacol! Ceea ce pot spune este că toți cei șapte posibili amorezi sunt întruchipați ucigător de bine de același Tudor Istodor, pentru care schimbarea vocii sau a fizionomiei nu reprezintă nicio problemă, că sunt multe scene care te fac să râzi cu lacrimi, că spectacolul este atât de bun încât ai impresia că se termină în cinci minute și ai vrea să mai continue. Cel care a ”orchestrat” totul, Alexandru Bogdan, pare să-și fi găsit adevărata vocație, aceea de regizor, după ce și-a încheiat conturile cu binecunoscutul raketz de la Mondenii. Dincolo de evidenta ingeniozitate a montării, e de aplaudat umorul pe care și-l păstrează intact. Numai de bine și despre scenografia Silvanei Bratu și light designul lui Bogdan Gheorghiu.
Vă rog frumos, mergeți la Godot să vedeți spectacolul ăsta. Sunt sigură că după o să-mi fiți recunoscători pentru îndemn.
Gabriela Hurezean
Fotografii de Oana Monica Nae
One Response to “”Happy End” la Godot: Să râdem despre plâns cu Tudor Istodor și Raluca Aprodu”
Iata ca am dat peste acesta pagina despre ”Happy End” la Godot: Să râdem despre plâns cu Tudor Istodor și Raluca
Aprodu , cautand despre maramu. Acum ce sa zic ca
faci treaba super. Te invit sa vezi si pagina web http://cazare-maramures.net o pagina despre tara
maramuresului. Mult succes