”Lecția de violoncel” = lecție de actorie cu orbitorul Beligan
Știam subiectul piesei scrise de Mona Radu, nu aveam cine știe ce așteptări (fapt pe deplin motivat ulterior) și m-am urnit destul de greu să văd primul spectacol din programul FestCo, numai și numai de dragul lui Radu Beligan.
”Lecția de violoncel” este o producție a Teatrului Metropolis, în regia lui Felix Alexa. Povestea este una arhicunoscută: un politician/om de afaceri (controversat, cum altfel ar putea să fie?) se însoară cu o tânără vedetă a zilei, din mare iubire dar, probabil, și de dragul palmaresului. Nu contează că domnul are 65 de ani, iar doamna – doar 25. După 20 de ani de căsnicie – nu se precizează cât de fericită – doamna face crize de gelozie, dar ajunge chiar ea să instaleze niște coarne pe țeasta soțului. În rolul senatorului George Popa strălucește Radu Beligan. Fără a ridica glasul, fără a gesticula excesiv, doar rostind cuvintele firesc și exprimându-se, mai presus de toate, printr-un zâmbet, o tăcere, o privire sau un murmur, acel murmur care îmi amintește mereu de vioara lui Alexandru Tomescu. În versiunea marelui actor, George Popa este un bărbat în vârstă (85 de ani), care știe exact ce vrea și a cărui inteligență vie îi permite să pună la cale malversațiuni diplomatice de natură să aducă pe calea cea bună oaia rătăcită. Oaia, pardon, soția este întruchipată fără greș de fiica maestrului, Lamia Beligan. Eva a fost cândva o actriță de succes. Și-a ratat cariera de dragul situației confortabile pe care i-o asigura politicianul: veșminte ultimul răcnet, sesiuni de shopping, ore interminabile în saloanele de înfrumusețare, o viață fără griji… O întristează, totuși, că nu poate avea un copil. Lamia Beligan exprimă în nuanțe fine trecerea Evei de la rutina resemnată a nevestei în vârstă de 45 de ani, la speranța obținerii unui rol într-un film american și la îndrăgostirea fulgerătoare ce renaște o senzualitate reprimată. Tania Popa este doctorița Gabriela Manoliu, soție fidelă și mamă a doi copii care îi consumă tot timpul. Deși mama ei o avertizează, n-ar crede pentru nimic în lume că Radu al ei ar putea s-o înșele. Actrița excelează și aici (ca și în ”Doamne, ce măcel!”) în scenele de chercheleală, de care se achită cu virtuozitate, smulgând aplauze la scenă deschisă. Și acum, vine problema acestui spectacol.
Marius Manole face parte dintre actorii la care țin foarte mult, încă de când l-am descoperit, fix la Metropolis, în spectacolul ”În rolul victimei”. De atunci îl urmăresc și mă bucur. Lucru care nu s-a întâmplat și de data asta. El este profesorul de violoncel Radu Manoliu. Pentru început, e perfect: Manoliu e un artist sensibil și timid, silit să dea lecții de violoncel pentru a-și întreține copiii. Apariția spectaculoasei Eva îl scoate din lâncezeala unei căsnicii plictisitoare. Manole joacă foarte bine fervoarea adolescentină a îndrăgostitului dar ratează scena în care soția îl surprinde cu Eva. Și nu știu dacă e vina lui, sau e vina regizorului Felix Alexa (pe care îl admir pentru rafinamentul montărilor sale). Să vedem scena: Radu și Eva se iubesc pe canapea când sosește intempestiv nevasta. Radu trage draperiile și o ascunde pe Eva în spatele lor, apoi se culcă pe canapea. De câte ori nevasta se apropie de draperii, Radu țipă isteric. Și asta e o greșeală majoră! Orice femeie normală se va uita după draperie, la primul urlet al soțului! Deși nu cred că soții surprinși în flagrant delict mai au puterea să urle… Cum spuneam, defecțiunea vine ori de la Manole, care a jucat toată scena cu îngroșări inutile și neverosimile, ori de la regizor, deși nu e deloc stilul lui. Dar trebuie să fii exagerat de atent ca să observi asemenea lucruri, pentru că Radu Beligan te acaparează fără drept de apel, te orbește ca un reflector pus pe faza lungă, și nu mai vezi imperfecțiunile din jur.
Dincolo de clișeele specifice filmelor americane (violoncelista goală, ”aș putea să-ți fiu tată, dar nu sunt”, șantajul cu telecomanda etc), textul Monei Radu atestă o subtilă cunoaștere a psihologiei soților adulterini, mult umor de cea mai bună calitate și un rar talent de a concepe dialogurile.
Gabriela Hurezean