Premieră la Comedie: Sexul și volanul
Am văzut spectacolul ”Cum am învățat să conduc” (de Paula Vogel, premiată cu Pulitzer fix pentru această piesă) în urmă cu vreo două luni. Dar am avut nevoie de ceva timp pentru a-mi elimina din memorie un element generator de elanuri subiective, în legătură cu protagonistul Șerban Pavlu.
Adică:
Într-un interval destul de scurt (anul trecut) l-am văzut pe Șerban Pavlu în cinci filme, dintre care doar două erau cu adevărat bune: ”Toată lumea din familia noastră” și ”Câinele japonez”. Dar nu supraîncărcătura de filme mi-a produs reacții alergice, ci reclama cu ”Văru‘ ”, știți, cel care pronunță ”poney” într-un mod, așa, mai ciudat. Având un sistem nervos încă rezistent, nici reclama care îmi întrerupea filmele preferate nu m-a sufocat (de tot). Muștarul a țâșnit spre nori abia când, deschizând mailbox-ul cu totul și cu totul personal, l-am găsit tot pe Văru‘. Deși jur că nu l-am invitat. Așa că, atunci când a apărut pe scenă, în spectacolul ”Cum am învățat să conduc”, am avut senzația că am deschis un sertar și s-a ițit, iar, inevitabilul. Admițând că actorul român trebuie să-și câștige cu orice preț (inclusiv grețoșii pui bendeacieni) banii de pâine și ștergând toate acestea din memorie, îmi mai rămâne o singură nelămurire: de ce Pavlu poartă, în spectacol, o barbă gen războiul de secesiune, când acțiunea piesei se petrece din anii ‘60 încoace? I-a rămas, evident, de la Văru‘.
Gyemant și postmodernismul cinematografic
Spectacolul se joacă în Sala Nouă a Teatrului de Comedie. Pe strada Sfânta Vineri, lângă Templul Coral. Mergând într-acolo pe jos, de la Biserica Sf. Gheorghe, ai timp să ronțăi un sfert de covrig. În seara premierei (14 noiembrie), pe trotuarul din fața Sălii Noi se afla reperul pe care n-aveai cum să-l treci cu vederea: un Chevrolet Impala verzuliu, fabricat în 1966. Bine integrat în puzzle-ul postmodern alcătuit de tânărul regizor Eugen Gyemant, în deplină concordanță cu textul scris de Paula Vogel în 1992, moment în care structuralismul cunoștea un reviriment surprinzător. Eșafodajul de flashback-uri – destul de vulnerabil în raport cu spectatorul care nu se concentrează suficient și vrea totul mură în gură – este consolidat cu proiecții video ce ancorează cu claritate acțiunea în timp. 
Unchiul Peck (Șerban Pavlu) s-a întors din război. Probabil, războiul din Vietnam. Nu se știe dacă pedofilia e o tară cu care s-a născut sau dacă atrocitățile de pe câmpul de luptă au fost factorul alienant. Cert este că unchiul Peck, deși are o nevastă drăguță, fidelă și mult prea înțelegătoare (Delia Nartea), dezvoltă o pasiune nebună față de nepoata sa, alintată Mititica (Ioana Anastasia Anton). Respectând litera textului, viziunea regizorală poate fi definită printr-o distanțare obiectivă față de subiect. Doar spectatorul își poate permite verdicte privind culpe și inocențe. În rolul Mititicăi, Ioana Anastasia Anton este la fel de credibilă atunci când interpretează fetița de 11 ani, violată de unchi, apoi copila cu lascivități de Lolită (vezi scena ședinței foto) și, în final, femeia pietrificată, care nu-și mai găsește sentimentele și rostul. Lecțiile de educație rutieră se suprapun istoricului explorării sexualității unei fetițe cu sâni prea mari, care vrea să știe ce înseamnă cuvântul orgasm. ”Profesorul” de șofat îi oferă lui Șerban Pavlu o partitură complexă, nuanțată. Deși în mod clar e un pervers, unchiul Peck trezește compasiunea, ca orice om cu mintea rătăcită. Știe că nu e bine ce face, îl mustră conștiința, sufletul i se contorsionează, dar nu se poate elibera de obsesia bolnavă pentru Mititica. Delia Nartea este minunată în scena în care Mary, soția lui Peck, dezvăluie printre lacrimi că, dincolo de imaginea de nevestică americană tipică, fâșneață, iubitoare, harnică și fericită, se ascunde o femeie îngrozitor de tristă, care e la curent cu nebunia soțului său, dar speră să-i treacă. De altfel, Nartea merită aplauze și pentru nonșalanța cu care trece dintr-un personaj în altul: mătușa Mary, bunica, majoreta Judy. Bine plasați în roluri, completează armonios atmosfera Smaranda Caragea (Mama/ Sally) și Alexandru Conovaru (Bunicul/ Jerome). ”Explorarea propriei memorii devine o coborâre în infern, în căutarea traumei inițiale și a unui eveniment care să dea sens întregului.” Așa își definește regizorul Eugen Gyemant spectacolul, iar coborârea în infern despre care vorbește ni se derulează în fața ochilor cinematografic, susținută și de scenografia lui Tudor Prodan. O aventură întru totul memorabilă!
Gabriela Hurezean