Premieră la Teatrul Nottara – Tandrețea, sexul și războiul lumilor
Piesa lui Alexander Zeldin, ”Beyond Caring”, titlu tradus prin ”Dincolo de tandrețe”, are legătură cu tandrețea doar accidental/colateral. De altfel, caring nici nu se traduce prin tandrețe, ci prin păsare, prin a simți/trăi grijă pentru cineva. Scuzați frustețea exprimării, dar limba neaoșă română are sintagma cea mai potrivită pentru caring: te f**e grija de cineva. Asta implică tot: absența erotismului fizic, înlocuirea lui cu sentimentul de a-ți păsa, al grijii concrete, care se practică numai cu sufletul. E iubirea aia de semeni vecină cu sfințenia. Deci. Nu știu cine a tradus, nu există fluturaș sau caiet program, problema e că, dacă a tradus titlul atât de… aproximativ, pot să am unele rețineri și față de traducerea întregii piese. Oricum, regizoarea Sânziana Stoican face tot posibilul să transpună pe scenă tot ce vrea să zică Zeldin. Un mesaj intens, care nu are nevoie de povestioare lacrimogen telenovelistice și gesturi mărețe. Totul e să ai răbdarea necesară pentru a urmări demonstrația până la capăt. Trebuie să recunosc că am început să dau semne de nerăbdare când am avut revelația că au trecut 50 de minute din spectacol și încă nu știu mare lucru despre personaje. Doar frânturi, subtilități, răsfrângeri… Letargie în decorul bine structurat de Valentin Vârlan.
Apoi, Zeldin dezvăluie tot ce e important, despre fiecare. Scurt, tăios, usturător. Despre oamenii gri șobolan, care se confundă cu umbrele. Pe care îi privim fără să-i vedem. Ei sunt disperații care supraviețuiesc îngrozitor de greu, acceptând condiția de sclav la muncile cele mai de jos. Nu, munca nu e rușinoasă, chiar dacă ești angajat ca spălător de toalete, dar e cumplit să te simți călcat în picioare de unii care nu sunt cu nimic mai presus decât tine. Tudor Cucu-Dumitrescu împlinește perfect un asemenea exemplar. Ian este șef peste trei femei și un bărbat, angajați la curățenie nocturnă, într-o fabrică de cârnați. Mai nou, și-a descoperit o aplecare spre spiritualitate. Ce înțelege el prin spiritualitate? ”Eu sunt propriul meu Dumnezeu.” Un dumnezeiaș mărunt, funcționând pe bază de ”energie sexuală”, în realitate un impotent care își consumă ”virilitatea” singur, în baie, contemplând pe telefon cele pornoșaguri. Dar se simte puternic prin neîndurarea de satrap cu care îi conduce pe cei patru necăjiți, dar și prin bunăvoința ipocrită pe care o scoate la iveală, când și când.
Dan Bordeianu, în rolul lui Phil, exprimă fără greș resemnarea definitivă. Phil spală de multă vreme pereții măcelăriei și, în scurtele pauze, citește romane polițiste de Dick Francis. Cărțuliile pe care le poartă în buzunarul pantalonilor sunt lumea în care se simte fericit. A ajuns la acel nivel al lipsei speranței când nu-și mai dorește nimic. Doar să fie lăsat în pace, să citească. Dan Bordeianu exprimă cu emoție contagioasă acel moment efemer în care Phil se bucură ca un copil, dar se bucură zadarnic.
Becky, în interpretarea impecabilă a Dianei Roman, e genul care își pierde speranța mai greu. Pentru ea, răul e un accident, o situație pasageră, oricât de mult ar dura. Vrea să trăiască, vrea să iubească și să fie iubită, vrea să-și vadă copilul. Chiar dacă îi e foame, chiar dacă o doare, chiar dacă îi vine să se dea cu capul de pereți, Becky șarjează: ea e femeia în care vitalitatea n-a murit, care, poate, într-o zi, va merge mai departe. Cu speranțe se hrănește și Grace (expresivă, adorabilă Cristina Juncu și în acest rol). La doar 27 de ani, suferă de o boală incurabilă, incompatibilă cu efortul fizic. Totuși, Grace își apără demnitatea, încercând să trăiască prin forțe proprii. Aproape supraomenești. Susan, întruchipată de Laura Vasiliu, cu sensibilitate și rafinament în exprimarea stărilor, este o adevărată efigie a disperării, a înfricoșării, a înfrângerii fără șanse de scăpare. Susan doar supraviețuiește de azi pe mâine, ființă rătăcită într-o lume care nu are nimic să-i ofere.
Și peste toate acestea, ca un memento, sunetul ăla lugubru, amintind de mugetul pe care îl scot tripozii din ”Războiul lumilor”, în timp ce presară pe pământ oamenii tocați mărunt și transformați în îngrășământ. Un spectacol bun și util în această eră a disperării generalizate. La sfârșit, pleci scufundându-te în noapte, fericit că ai un acasă unde să te întorci, găsești hrană în frigider, ai destui bani cât să poți face daruri celor dragi și, dacă ai nevoie de ajutor, ai de unde să-l primești. Iar dacă tu, la rândul tău, întâlnești un om storcoșit de soartă, ai mijloace să-l ajuți.
Gabriela Hurezean
Imagini din arhiva Teatrului Nottara