Premieră la TNB: NORA, ”păpușa” care se trezește
Ceea ce frapează din prima la spectacolul montat de Chris Simion-Mercurian este decorul creat de Maria Miu, între regizor și scenograf existând o veche simbioză artistică. Casa de păpuși imaginată de Henrik Ibsen este un spațiu aseptic, pur, amintind salonul de spital, cu o singură deschidere spre lume: ecranul negru, fereastră către bezna lumii, dincolo de care apar semne, simboluri, fantome, libertatea ca Fata Morgana. Este o expresie sugestivă a principiilor ermetice ce guvernează familia și toată lumea lui Torvald și a Norei, o lume în care nu se iartă greșeala, oricât de înălțător ar fi mobilul ei. O lume cu uși turnante ce se deschid spre undeva, dar adesea spre nicăieri.
În rolul titular, Irina Movilă împlinește o creație absolut glorioasă. Actrița își păstrează personajul la cel mai înalt nivel al expresivității și al transmiterii emoției, indiferent cât consum de energie ar costa-o. Aici voi oferi un amănunt oarecum colateral, dar semnificativ pentru ce înseamnă actoria de elită. În timpul reprezentației, s-a dat drumul la aerul condiționat și Irina Movilă e alergică. Evident, actrița a făcut o criză de tuse. Știți cum e tusea aia cumplită, care îți taie respirația, te sufocă, te chinuie ca pe hoții de cai. Orice actriță mai sperioasă, la faza asta ar fi ieșit din scenă și s-ar mai fi întors după consumarea crizei. Sau nu s-ar mai fi întors deloc, de jenă. Dar Irina Movilă este o actriță totală. A tușit ca și cum așa era rolul, continuând dialogul cu partenerul. Cum e Nora Irinei Movilă? Iubitoare, gata de orice sacrificiu pentru bărbatul iubit, copilă în compania celor trei copii ai săi, uneori fericită, alteori umilită și zdrobită. Nora, cea pe care și tatăl, și soțul, o consideră o păpușă care trebuie să stea cuminte, drăguță și decorativă, într-o casă de păpuși ce începe să semene suspect cu o cușcă fără ieșire. În ciuda ușilor niciodată blocate. Fragilă și, aparent învinsă, Nora își găsește, totuși, curajul necesar evadării, scufundării în necunoscut, acceptării sinelui adevărat. Splendidă metafora finală cu patul-portal spre lumea largă. Indiferent că rostește replici sau se exprimă prin bunăvoința trupului, sau chiar și atunci când stă mută și nemișcată, Irina Movilă emite o vibrație infailibilă, cu o forță greu de tradus în cuvinte.
Ioan Andrei Ionescu, în rolul lui Torvald Helmer, înțelege deplin și nuanțat semnificația substanței de contrast în definirea personajelor, a interacțiunii dintre acestea. Soțul ei, Torvald, este entitatea cu care Nora contrastează în tot ce face. A încălcat legea pentru a-l însănătoși, acceptă multă vreme rolul de păpușă docilă, smerită, ar face orice pentru a se ridica la standardele lui morale. Dar cum e morala lui Torvald? Ce idealuri sublime îl animă? Aria cea mare a lui Torvald, pe care Ioan Andrei Ionescu o interpretează cu virtuozitate, este alcătuită din aceste cuvinte cheie: ”Am crezut că mi-ai risipit averea!”. Așadar, acel magnific Torvald, în intransigența sa neclintită (”Nimeni nu-și jertfește onoarea pentru cel pe care îl iubește.”) este, în realitate, un pigmeu lipsit de suflet, ingrat și lacom, pentru care singura valoare e averea. Agoniseala. Ioan Andrei Ionescu este la fel de convingător în momentul de isterie dezlănțuită ca și în cel de ușurare, de bucurie meschină.
Un personaj luminos, atașant – doctorul Rank – întruchipează cu multă sensibilitate Mihai Munteniță. Din Rank răzbate toată disperarea lui Ibsen, care constată mereu că luminița de la capătul tunelului e doar o iluzie, o cometă în cădere liberă. Rank este cel care iubește cu adevărat, e un fel de înger ocrotitor, care ar putea aduce fericirea. Dar nu poate. N-are cum. Îngerii sunt doar străfulgerări orbitoare prin viața omului.
În nota sa obișnuită, Șerban Pavlu conferă substanță și complexitate unui personaj aparent negativ, avocatul Krogstad. Spun aparent, pentru că șantajul întru totul condamnabil pe care îl făptuiește are o circumstanță atenuantă: trebuie să-și întrețină copiii și un post mai bun în banca lui Helmer ar putea să-i aducă rezolvarea problemelor. Pavlu nuanțează cu finețe răul și binele din alcătuirea lui Krogstad. Cea care îi va ocupa multvisatul post de la bancă, Christine Linde, este, în interpretarea Amaliei Ciolan, o ființă ambiguă, exponenta unei rațiuni reci, nemiloase, la prima vedere prietenoasă și binevoitoare, dar păstrând ascunse unele surprize nu tocmai încântătoare. Oarecum, prin felul în care e creionată, Christine pare o imagine în oglindă a lui Helmer.
Cele trei siluete în alb, sugerând când doctori, când copii, când fantasme la fereastra spre întuneric sunt o invenție regizorală, menite să confere acțiunii accente binevenite. Chiar dacă nu au replici de rostit, Bianca Marinescu, Georgiana Vișan și Robert Herea contribuie sugestiv la definirea atmosferei, grație și coregrafiei inspirate a Ioanei Marchidan. Cum Chris Simion-Mercurian a știut mereu să-și aleagă cei mai buni aliați, nu pot să nu subliniez importanța muzicii din acest spectacol. Călin Țopa a compus sonorități speciale pentru ”Nora”, uneori, prețioase semne de punctuație cu sunet, revelatoare în contextul replicilor. Dar apoteoza este ceea ce aș numi descompunerea și recompunerea unei piese arhicunoscute a trupei ABBA, ”S.O.S!”, remix care, prin vocile Georgianei Vișan și Biancăi Marinescu exprimă copleșitor disperarea, durerea, revolta, descătușarea. Unii consideră și textul, și spectacolul, ca fiind purtătoare a unui mesaj feminist. Mie nu mi se par așa. Și textul, și spectacolul, și mesajul sunt despre oameni de orice sex.
Ce spune Chris Simion-Mercurian: ”Deși este scris acum aproape 150 de ani, își păstrează forța unui manifest, iar Henrik Ibsen rămâne de departe un dramaturg modern și necesar. NORA sau O casă cu păpuși nu este doar o poveste despre o relație de dragoste abuzivă, ci este o demonstrație axiomatică a faptului că omul are nevoie de minciună pentru a trăi. Până când? Care e limita? Cine o stabilește? Societatea? Prejudecățile? Nevoia de adevăr a sinelui? (…) Omul are puterea de a hotărî pentru sine și este responsabil pentru tot ce se întâmplă în viața sa. Omul este mai presus de societate și are libertatea să lupte pentru salvarea sa.”
”Nora” care se joacă în Sala Atelier a TNB este creația unui regizor femeie, om, artist, care știe exact ce vrea să transmită și prin ce mijloace. Un spectacol curat, fără ambiguități plictisitoare, prin care adevărul se plimbă ca un scalpel foarte bine ascuțit.
Spectacolul s-a născut în urma colaborării dintre Asociația Culturală Grivița 53 și Teatrul Național I.L.Caragiale din București.
Gabriela Hurezean
Fotografii de Chris Simion-Mercurian, Teodora Niculae, Florin Ghioca