Premieră la Teatrul Coquette: ”Împăiați-vă iubiții” sau lăsați-i despăiați
Am admirat întotdeauna umorul lui Teodor Mazilu, acea ironie fină, acea biciuire cu zâmbet senin, cu detașare olimpiană, caracteristice privirii cu care dramaturgul a știut să-și scruteze semenii și bătăliile lor ridicole. ”Împăiați-vă iubiții”, una dintre piesele sale mai puțin cunoscute/jucate (din păcate) ne este readusă în memorie grație unui efort comun. Au contribuit la nașterea spectacolului Asociația Cortina, Teatrul Coquette, Teatrul Proxim și UNITER, care a și finanțat proiectul. Când atâția oameni buni pun mână de la mână, nu poate rezulta decât ceva minunat.
Premiera a fost la Teatrul Coquette. Pe strada Fetițelor, colț cu Călărașilor. Un glas spune că, pe vremuri, aici a fost un bordel (cam ca lumea în care supraviețuim). Vilă veche, păstrând mobilier cu parfum de epocă. De fiecare dată când trece tramvaiul pe Călărași, clădirea tresare. A tresărit și premiera, am tresărit și noi la unele replici. Bucuria serii: prezența Ioanei Mazilu, fiica scriitorului.
Povestea e despre relația dulce-amară, caldă-rece, dintre un regizor bucureștean și o actriță dintr-un teatru de provincie. De provincie mică, foarte mică, deci e absolut firesc ca actrița să-și dorească un zbor ceva mai înalt, mai glorios. Prin amănunte bine gândite și bine exprimate, cea care a regizat spectacolul, Alina Hiristea, subliniază înțelesuri care scapă, de obicei, din cauza vitezei. Relația dintre Emilia și Valentin este definită clar, din prima. Într-o cabină de teatru, actrița, încă purtând crinolina personajului interpretat, și regizorul, încheindu-și catarama curelei de la pantaloni, pe acordurile celebrei ”Je t’aime, moi non plus”. Tradiționala relație ”profesională” dintre un regizor de succes și o actriță din provincie. Dar, până la urmă, și dintre Pygmalion și creația sa, Galateea. O revărsare a emoțiilor în delta largă a iubirii necontrafăcute. Decorul gândit de Marius Perte face dintr-un spațiu minuscul un adăpost majuscul, în care personajele trăiesc natural, ca-n viața reală. 
Parcurgând traiectoria sinuoasă a Emiliei, Marcela Motoc pendulează cu dezinvoltură și flexibilitate între frivolitatea aparentă și adâncirea progresivă a sentimentelor. Emilia pare proprietara unui IQ pipernicit, dar e departe de a fi o proastă clasică. Are doar unele lacune în cultura generală, fapt care o pune, uneori, în ipostaze ilare. Dar tot ea, în timp ce poftește la pepene, atinge subiecte cum ar fi metafizica și metempsihoza. Marcela Motoc împletește stările fără ezitări, în modul cel mai convingător. E femeia dulce, care poate dărui măreție, imaginație, extaz, dar tot ea emite săgeți împachetate în vată de zahăr: ”Dacă toți oamenii ar fi frumoși, n-ar mai fi războaie. (…) Mă uit la tine cât ești de urâțel și știu că va începe al III-lea război mondial.” Nici regizorul Valentin nu rămâne dator: ”Ai 41 de ani și arăți de 40.” Cosmin Dominte vădește aceeași nonșalanță pe care i-am cunoscut-o când își dădea licența la UNATC. E la fel de credibil în cinism (”iubirea e o nenorocire ca impozitul pe venit”), în necruțare (”te-am adus de la Deva, te-am spălat, te-am țesălat, te-am creat”), în plictiseală și dezgust (”mi-e mintea plină de femei goale care cerșesc un rol în Pirandello”).
Și cu toate acestea, lasă să transpară de dincolo de dispreț, gelozie și posesivitate, o iubire care se agravează pe zi ce trece. Ea îi iubește frica de moarte, refuzul ideii de a muri, el iubește faptul că, în sfârșit, ea l-a înțeles: ”Toți ceilalți vor să mă adoarmă, numai tu mă trezești. De aceea nu te-am înșelat niciodată.” În piesele sale, Teodor Mazilu descâlcește cu migală fibrele și resorturile relațiilor interumane. În toată splendoarea și în tot absurdul lor. Iar cei doi actori din ”Împăiați-vă iubiții”, Marcela Motoc și Cosmin Dominte, înțeleg în profunzime descâlcirea ideilor din spectacolul pe care îl joacă. De aici și încântarea cu care i-a urmărit publicul din mica sală a Teatrului Coquette.
Gabriela Hurezean
Fotografii de Ioana Grigore