Premieră la TNB: Afrim&Coman, alianță glorioasă, la câțiva oameni aproape de tine
Ce povestesc eu, aici, ar trebui citit numai de cei care au văzut deja spectacolul. Pentru că e cu spoilăreală și n-aș vrea să stric surpriza unei performanțe atât de percutante în atingerea neprevăzutului. Să tot fie vreo 20 de ani de când am descoperit poezia din ADN-ul lui Radu Afrim. Am avut senzația că spectacolul său de la Odeon, ”De ce fierbe copilul în mămăligă”, este opera unui regizor aflat la apogeul carierei. La scurt timp după premieră, Ada Milea mi-a făcut cunoștință, în curtea Green Hours, cu un fel de băiețel blond, timid, dar proprietar al unor ochi sinilii, care te citesc până în măduva oaselor. E acea ascuțime a privirii pe care o dobândești răsfoind toată viața albume de artă. Și, desigur, scrutându-ți neobosit și vise, și visuri.
MIZA: VIAȚA SAU VISUL?
Despre ”La câțiva oameni distanță de tine”, cea mai recentă premieră a Naționalului bucureștean, s-au scris deja cisterne de elogii. În ceea ce mă privește, mi-am luat un răgaz pentru a contabiliza/metaboliza cele văzute, simțite, trăite. Am constatat că textul lui Dan Coman și montarea lui Radu Afrim exclud distanța. Se îmbrățișează. La fel cum spectacolul în sine se îmbrățișează cu publicul. Îmi spunea cineva că partea a doua e ceva mai jos decât prima parte. Nicidecum. Ambele părți sunt egale în excelență. Doar că, în prima parte, se râde foarte mult. Mult, mult de tot și cu hohote torențiale. Cu poftă și încântare. În partea de după pauză se râde doar când Frau Klara, o babă nimfomană, de 98 de ani, abuzează bărbații din public.
NUMAI CĂ: după părerea mea, adevăratul, sângerosul tragism stă pitulat fix sub hohotul homeric din prima parte, nicidecum în melancolia actului II. Avem două Mame. Două femei profund nefericite. Singure. Care încearcă să evadeze din lumea care nu le lasă să respire. Prima Mamă e a Nataliei Călin (știu că e lovită de geniu, încă de când am văzut-o în ”Hoți”, tot Afrim, tot TNB, tot grai transilvănean). Mama asta are un băiat dependent de păcănele, visând să se îmbogățească din jocurile norocului, și o fată care trăiește un ”vis american” niciodată materializabil. Soțul i-a murit. E singură, tânjește nu atât după iubire, cât după a putea să ofere cuiva preaplinul de dragoste adunat în ființa ei. Isidor, polițistul pensionat la 47 de ani, pare să fie întruparea idealului său masculin. E fercheș, are părul lipit cu migală de țeastă, are și mustața aia virilă, cântă frumos, la nunți, dar și la biserică, ce contează că-l dor șalele, că se teme de curent și sforăie ca o drujbă. Că doar și ea s-a stricat la burtă după ce a mâncat nesănătos la nuntă. E un vis mititel, pe măsura imaginației de care dispune o femeie simplă, care n-a citit prea multe cărți la viața ei. O construcție înduioșător de ridicolă, burlescă pe alocuri, la care râzi, râzi cu cârcei, pentru ca, la urmă, să-ți stea râsu-n gât, ca bucata de măr în gâtlejul Albei ca Zăpada.
A doua Mamă, a Mirelei Oprișor (minunate interiorizarea, echilibrul, sinceritatea cu care își împlinește personajul) este mult mai legată de realitate. A fugit de soțul bețiv și s-a angajat în Austria ca îngrijitoare a unei bătrâne… exotice. Știe că nu se va mai întoarce în țara natală, la soțul pe care nu-l iubește, la fiul cu tendințe suicidale. La fel ca Mama din prima poveste, își dorește și ea o brumă de tandrețe. Și se bucură de ea așa cum e: doar în weekend, cu un bărbat însurat, nedisponibil, dar care există în viața reală, nu doar în imaginație. Una din întrebările pe care le pune spectacolul lui Radu Afrim – poate cea mai importantă – este aceasta: Ce alegem? Iubirea ideală, exact așa cum ne-o dorim, în cele mai mici amănunte, dar care e doar un rod al imaginației noastre și nu poate exista în viața reală? Sau iubirea mediocră, de compromis, alcătuită din resturi și firimituri, dar care există în viața reală și care îți poate aduce măcar bucurie de-o clipă? Așadar, ce alegem, la câțiva oameni (ne)distanță de noi? Să iubim în lumi paralele sau să acceptăm mici fracțiuni de măsură? Încercați să digerați asta.
OAMENII. ACTORII. ADEVĂRUL.
Dacă vrei să obții un rol într-o montare marca Afrim, trebuie să fii în stare să te urci pe pereți, să faci roata țiganului, să dansezi, să levitezi, dar și să stai împietrit pentru o perioadă nedeterminată. Să fii om, să fii neom, să fii câine, să fii poezie, să fii orice. Să știi să-ți rostești rolul, nu să-l turui ca o râșniță ruginită. Și, mai ales, să fii ceva ce n-ai mai fost niciodată. Asta e provocarea la care Marius Bodochi răspunde cu brio. Dacă tatăl trist și dezalcoolizat din actul II e în nota lui obișnuită, cea a dramatismului bine temperat, polițistul Isidor din actul I îi prilejuiește o compoziție inedită, în care pune la bătaie și calități vocale (prea puțin exploatate până acum), dar și un subtil simț al umorului care, în acest spectacol, scapără ca un foc de artificii. Nu știu alții cum sunt, dar eu am început să râd de cum l-am văzut cu freză linsă și mustață.
Celălalt Marius, Manole, pendulează (așa cum îi e obiceiul) între tragic și comic. E Victor, fiul risipitor, care nu-și dorește decât să dispară, care nu se poate desprinde din adicție, și fură banii din sărărița mamei, chiar dacă îl mustră conștiința. Dar tot el o întruchipează și pe baba vioaie, de la nuntă, și pe Frau Klara, nonagenara cu pofte carnale încă vii. Ambele roluri îi ies senzațional, doar și-a făcut antrenamentul în materie de babe tot cu Afrim, la ”Între noi e totul bine”. La o privire atentă, Marius Manole e factorul care echilibrează stările. În primul act, unde se râde mult, el e entitatea melancolică. El e fiul tatălui care nu mai e decât ”un căcat de steluță”. În actul II, unde se cam plânge în public, el e entitatea care sparge zăgazurile râsului. Și, dacă mai are nevoie Manole de vreun punct de sprijin, în acest spectacol e Flavia Giurgiu, în rolul surorii, la diferite vârste și diferite etape ale expresiei corporale. Incredibilă sincronicitatea din mișcările celor doi. Splendidă întreaga coregrafie creată de Flavia Giurgiu.
Aflat la început de drum în actorie, Ștefan Iancu își confirmă vocația în ambele roluri. Transmite emoție pură ca adolescent care, părăsit de mamă, își oferă ca dar de ziua lui, la majorat, recuperarea tatălui ce ascunde sub pat poze rușinoase. Antologic monologul în care Jimmy povestește cum și-a găsit tatăl pe jos, mort de beat. O asemenea intensitate a trăirii n-o pot transmite decât actorii pur sânge. Și uite că Ștefan Iancu poate.
Decorul creat de Sabina și Bianca Veșteman adăpostește poveștile cu duioșie și familiaritate. Toți cei care am copilărit în Hyperboreea știm cum arată o bucătărie caldă și curată, dintr-un bloc mic, aflat într-un oraș mic. Toți știm cum e să te izolezi într-o cutie de sticlă, ca-ntr-o comă din care te trezești. Sau nu. Toți cunoaștem gustul amar al înstrăinării, chiar dacă n-am părăsit granițele patriei mumă. Uneori, a pădurii. No, așe. În concluzie, îi felicit cu graiul meu de Bihor, pă tăți cei care mi-or luminat sara și sufletul cu graiul lor de Bistrița. Plecăciune!
Gabriela Hurezean
Fotografii de Nicu Cherciu