Premieră la Teatrul Apropo – ”Novecento” sau infinita muzică a apei
Înainte de premieră, am văzut un clip filmat la repetiții. Cu telefonul. Muzica acoperea ca o plapumă grea vocea actorului. Mi-am amintit de un alt spectacol, de unde am ieșit cu cefalee și tinitus. Doamne, feri! - vorba ardeleanului. Și a ferit. Aș putea spune chiar că a fericit.
”Novecento” de Alessandro Baricco este cea mai recentă premieră a Teatrului Apropo. Spectacolul a fost găzduit de Sala Pictură a Teatrului Național din București. Regizorul Daniel Simion ne-a povestit după eveniment că pritocea acest proiect de vreo opt ani. Deși 8 e semnul infinitului (sau al niciodății), iată că visul și voința s-au împlinit într-o creație perfect închegată. Este rezultatul împletirii unor personalități/talente pe cât de puternice, pe atât de compatibile. ”Oricare dintre ei ar fi lipsit – spune Costinela Caraene, managerul proiectului – nu mai era ce trebuia, spectacolul nu era complet.” Novecento e și om, și muzică. Ceea ce a compus Ștefan Stoianovici, ca echivalent muzical al personajului și a lumii sale, susură și vuiește între ragtime, dixieland, Satie (Gymnopedie), Handel (Muzica apelor) și jucăușeniile vioaie din copilăria lui Mozart. Nici vorbă să fi copiat pe careva dintre cei amintiți, doar că se disting destul de bine școlile înalte pe unde a ucenicit.
Virtuoz al pianului, Ștefan Stoianovici își strecoară cu subtilitate muzica printre cuvinte, ca semn de punctuație, nuanță, auftakt, contrapunct, respirație. Muzica dintre cuvintele rostite de Vlad Udrescu spune cuvintele rămase nerostite. Luminează, limpezește. Alt virtuoz, de data asta al trompetei, Sergiu Bivol, susține muzical vocea povestitorului. Solar, ironic, tumultuos, nuanțează cu finețe structura personajului, povestea pe care acesta o narează, dar și furtuna din largul oceanului. Deși există o partitură concretă, cei doi instrumentiști își îngăduie libertatea de a se armoniza într-un jam session tulburător, de mare expresivitate.
Vlad Udrescu. Povestitorul absolut. În stare să treacă, într-o fracțiune de secundă, de la un personaj la altul, de la o stare la alta. El e tot ce povestește. E adevărat. E viață. El și muzica sunt două pâraie care se întâlnesc, se încâlcesc, se trăiesc. E în stare să rostească, într-o secundă, de trei ori ”de ce”, având trei semnificații diferite. Rostirea lui e ca mareea, se apropie, se îndepărtează, freamătă, clipocește, aduce alge și scoici și meduze, pleacă luând cu sine nostalgii, pietre, nisip, urme de pași. E pe scenă timp de o oră și patruzeci de minute, dar nu te lasă să te plictisești nicio clipă. Dacă mulți actori captează ”benevolentia” publicului executând giumbușlucuri, îngroșând tonalitatea, gesticulând excesiv, Vlad Udrescu performează în limitele firescului genuin. Fără să pară a face vreun efort, cât de mic.
Locuiește în spiritul personajului. Al oricâtor personaje. El e trompetistul de pe transatlanticul Virginian, povestind viața prietenului său, Novecento. El e și Novecento, pruncul lepădat pe vas, într-o cutie în care au fost cândva lămâi. El e și Novecento, devenit un geniu al pianului, care știe că Dumnezeu dansează pe ragtime. El e și teama lui Novecento de a părăsi vaporul, pentru că lumea nu are doar 88 de clape, ca pianul, ci milioane și milioane de clape pe care nu crede că ar putea să le înțeleagă, deci nici să le stăpânească. Muzica lui Novecento e muzica oceanului, aceeași muzică pe care o împart cei trei, Udrescu, Stoianovici, Bivol.
Decorul creat de Alexandra Lupeș, deși se înscrie în granițele dictate de minimalismul financiar al teatrului independent, este sugestiv și, deopotrivă, funcțional. Se pot face minuni cu două cearșafuri, o cutie albă, câteva costume și lumini bine articulate. Multă emoție în atmosfera aia pe care o dă lumina crepusculară a poveștii ce pare a se ridica din străfundurile apelor.
Cel care a amalgamat compoziția finală, regizorul Daniel Simion, cunoaște bine obiceiul apei de a lua forma recipientului. În consecință, a gândit un recipient potrivit pentru povestea pe care ne-o oferă, nelăsându-se ispitit de alte influențe. Nici de filmul lui Giuseppe Tornatore, nici de lungimile redundante din textul lui Alessandro Baricco, nici de exotisme în materie de exprimare. Există o replică cheie în ”Novecento”: ”Nu ești terminat cât timp ai o poveste și pe cineva căruia să i-o povestești.” În acest nou spectacol al Teatrului Apropo, avem un grup de artiști care povestesc, fiecare pe partitura lui, al naibii de bine. Povestitorul principal, Daniel Simion, a orchestrat, a adus tonalitatea, ideea, culoarea, lăsând apoi fiecăruia libertatea de a căuta în sine cea mai potrivită formă de exprimare. A rezultat ceva foarte omogen, o apă curată, fără urme de uleiuri toxice.
Spectacolul a fost gândit special pentru a fi itinerat prin țară așa că, dacă vă plac poveștile tulburătoare, jazzul interpretat la marea artă și actorii de elită, nu ratați ”Novecento”. Spectacolul are pagină pe facebook, puteți găsi acolo traseul pe care se va preumbla.
Gabriela Hurezean
Fotografii de Augustina Iohan