Premieră la Excelsior: ”Punk Rock” roxxxx!
Dacă îmi amintesc bine, acest ”Punk Rock” este al cincilea dintr-o serie de texte pe tema universului adolescentin, montate de Vlad Cristache pe scene prestigioase. Dintre acestea, ”Deșteptarea primăverii” de la Teatrul Mic avea clare simptome de capodoperă (oare, de ce nu se mai joacă?). Proaspătul ”Punk Rock”, înscenat de Vlad Cristache la Excelsior e, în clasamentul meu, doar cu un milimetru în urma ”Deșteptării…”. De unde aplecarea asta a lui asupra adolescenței? Simplu: pentru că, deși pe deplin maturizat ca spirit creator, ca regizor, a rămas același băiețandru pe care l-am cunoscut în urmă cu nici nu mai contează câți ani. Când, elev fiind la Colegiul Mihai Viteazul, îl premiam pentru performanțe uluitoare, la un festival de teatru pentru liceeni. Știe cum gândesc adolescenții, ce așteptări au, cum poți să găsești un limbaj comun pentru a dialoga cu ei, care le sunt aspirațiile, cum se raportează la ”ecosistemul” adesea ostil în care supraviețuiesc încercând să crească. Am pus ghilimele pentru că sistemul nu e, nici pe departe, eco. Nici în Anglia, unde se derulează acțiunea, nici la noi. Piesa lui Simon Stephens (exemplar tradusă de Bogdan Budeș) despre asta vorbește. Despre ostilitatea lumii. Dar, mai presus de toate, despre NEPĂSARE. Despre indiferența cu care adulții – părinți, profesori – trăiesc vieți paralele cu ale celor pe care ar trebui să-i înțeleagă/ajute/ocrotească.
În rolul lui William Carlisle, Dan Pughineanu detaliază cu finețe toate simptomele care definesc o psihoză din ce în ce mai gravă: vorbește precipitat, e mitoman, are o sensibilitate bolnăvicioasă, pe care încearcă s-o mascheze (fără succes) sub o pojghiță de fals entuziasm. Simptomele sar în ochi, dar nimeni nu le observă, nimeni nu încearcă să vindece cauza. Viața lui Will e o înșiruire de iluzii călcate în picioare. Nu se abate de la regulă nici povestea de iubire pe care încearcă s-o lege cu eleva cea nouă, Lilly (Ioana Niculae – grațioasă, expresivă, bine ancorată în ființa personajului.) Lilly e ușor ezitantă sub apăsarea necunoscutului, apoi din ce în ce mai sigură pe ea, atât de sigură încât va deveni iubita masculului Alfa al găștii.
Nicholas, adolescentul aproape bărbat, este descris de Alex Călin cu ajutorul unei palete generoase de nuanțe. E cel mai rezervat în materie de reacții infantile, dar nu ezită să ”cucerească” tot ce prinde, nici să sară la bătaie când e vorba de arătat mușchii. Bennett Francis (interpretat cu vervă de Matei Arvunescu) este băiatul rău, un campion al bullying – ului, al farselor tâmpite și al glumelor nesărate. Din păcate, acest personaj e cumva incomplet din scriitură, nu se știe exact de unde izvorăște răutatea lui. Dar suntem liberi să bănuim. De obicei, acest comportament este specific copiilor din familii înstărite. Părinții n-au timp să se ocupe de copii și își compensează absența cu bani, mulți bani. Sigur că, într-o logică binecunoscută, prietena lui nu poate fi decât cea mai deșteaptă fată din clasă, Cissy. Excelează la toate materiile, dar pentru a nu fi etichetată drept tocilară, afișează o atitudine rebelă și, evident, o relație cu antipaticul Bennett. Ana Udroiu propune o Cissy dotată cu nerv, cu scăpărări surprinzătoare, cu ironia specifică unui IQ performant.
Ca în orice școală, există și aici o ciucă a bătăilor de joc, Chadwick Meade. Alex Popa învestește în acest băiat o mare doză de sensibilitate din rezervele proprii. Chadwick e un mic savant – filosof, cu viziune necruțător de exactă asupra lumii. ”Mișto”-urile, ”caterincile”, violența colegilor par să nu-l atingă, pentru că pe el îl preocupă accesarea unor sfere infinit mai înalte. Senină, lilială e și cealaltă țintă a zeflemistului Bennett, Tanya – fata care poartă cu nonșalanță cele câteva kilograme în plus. Teo Dincă își alcătuiește personajul uzând de propria drăgălășenie și inocență. Deși într-un rol mai puțin întins, Oliver Toderiță propune un psiholog credibil, mistuit de propriile întrebări și îndoieli.
Dacă, din replici, transpare oarecum învăluită, explozia interioară, generată de frustrări, anxietate, revoltă, țâșnește cu forță prin intermediul pieselor punk, cântate cu talent real de tinerii actori care, iată, se dovedesc a fi și admirabili instrumentiști (îmi pare, totuși, că ar mai fi de lucrat un pic la secțiunea tobe, unde exprimarea e cam monocordă).
Iată ce și-a propus Vlad Cristache, în calitate de regizor, și i-a reușit fără greș: ”Spectacolul pornește de la o suprapunere conceptuală peste patternul clasic Punk…anti-norme sociale, anti-profesori, anti-părinți, anti tot ce limitează manifestarea liberului arbitru. Dar demersul meu este să interogăm, pe parcursul poveștii, această nevoie de libertate pe care o simt adolescenții și să vedem de unde vine și care sunt consecințele din păcate dure ale acesteia… Unde e limita peste care nu poți să treci în încercarea de a fi cu adevărat liber și să evadezi din cușca normelor impuse de societate? Spectacolul este, în egală măsură, punk și anti-punk.” Ideea de cușcă este exploatată cu subtilitate de scenografa Andreea Tecla. Pereții bibliotecii în care se consumă trama sunt din hârtie care, prin sfâșiere, deschide portaluri spre adevăruri usturătoare (dar și spre un reflector care te orbește când îți bate în ochi!). Alți pereți sunt, de fapt, un fel de gard din sârmă, asemănător celor în spatele cărora sunt exilate sălbăticiunile la Zoo. Și ce altceva este un adolescent, dacă nu o mică sălbăticiune, fragilă, însetată de atenție, grijă și iubire?!
N-am rămas la felicitările și fursecul de după premieră, pentru că voiam să-mi limpezesc în liniște tulburarea. Am rămas cu o concluzie de neclintit: acest spectacol despre visuri, psihoză, iubire, sex, violență, relații interumane, ar trebui văzut de toți adolescenții care au peste 15 ani, de toți profesorii, de toți părinții. De toți cei care consideră că adolescenții merită un tratament mai bun.
Gabriela Hurezean
Fotografii de Andrei Gîndac