Premieră la TNB: ”Creatorul de teatru” în lumea sângeretelui
Mă număr printre privilegiații care au văzut și prima versiune a ”Creatorului de teatru”, la Teatrul Act, în urmă cu 20 de ani bătuți pe muchie. Același text al lui Thomas Bernhard, același regizor – Alexandru Dabija, același cap de afiș – Marcel Iureș, aflat pe atunci în culmea gloriei internaționale. Diferența față de varianta inițială este dată de spațiu. În intimitatea micii săli a Teatrului Act, actorii respiră lângă tine și asta intensifică emoția, vibrația pe care o transmite obligatoriu un act artistic reușit. La Teatrul Național ”I.L.Caragiale” din București, spațiul este același, ca formă, dar mult mai mare ca dimensiune. Tehnic, vibrația astfel dispersată ar trebui să se transmită mai anevoios dar, din fericire, geniul actoricesc de care dispune Marcel Iureș nu se supune legilor fizicii. Da, am zis geniu, pentru că Marcel Iureș de ”maladia” asta suferă și, iată, cu acest rol, acum, pare să fi atins apoteoza. Interpretarea sa e de un firesc copleșitor, nicio notă falsă, niciun gest excesiv, totul e măsurat farmaceutic. Personajul său, Bruscon, este același de acum 20 de ani, doar că a mai crescut prin subtilitatea nuanțării. Sarcasmul vitriolant a fost completat cu înțelepciune și resemnare. Cinismul este servit și acum, dar înfășurat într-un abur subțire de duioșie.
Chiar și în marea tiradă a revoltei: ”Acest popor nu mai este capabil să iubească. Oriunde mergem, numai invidie, ticăloșie, xenofobie, ură față de artă. Nicăieri altundeva nu se întâmpină arta cu atâta ostilitate. Aici, nici măcar nu se știe ce e arta. Adevăratul artist este târât în mizerie. Cel ipocrit și inutil este preaslăvit. Toți se pleacă în fața șarlataniei. O țară în întregime tâmpită, locuită de oameni în întregime tâmpiți. Cu oricine am sta de vorbă se dovedește a fi tâmpit. Pe oricine am asculta, este un analfabet. Ei spun că sunt socialiști și nu sunt decât naziști. Și spun că sunt catolici și nu sunt decât naziști. Spun că sunt oameni și nu sunt decât idioți.” Sigur, e vorba de Austria lui Hitler, dar răzbește peste vremuri un mic déjà vu. Degeaba spune Alexandru Dabija că textul lui Bernhard ”este total anacronic”, că tot el se contrazice imediat, răspunzând la o întrebare despre motivul din care piesele dramaturgului austriac se joacă, la noi, rar spre deloc: ”Bernhard se înscrie, alături de – între alții – Harold Pinter și Samuel Beckett, într-o listă lungă de autori ”nu prea jucați la noi” din pricina diferenței mult prea mari de IQ dintre creatorii noștri de teatru și sus-numiții autori.” Despre tâmpenie vorbește Bernhard, prin gura lui Bruscon, despre tâmpenie vorbește și Dabija cu gurița proprie. Unde sunt ”anacronismul”, ”inactualitatea”, ”inadecvarea la realitatea noastră”?
”Creatorul de teatru” e despre condiția vitregă a artistului. Și ieri, și azi. Bruscon își câștigă existența oferind spectacole în târgușoare ca și inexistente, însoțit de soundtrack-ul guițăturilor de porci și cu publicul alcătuit din cârnățari. ”Popor care nu e în stare să iubească”, ”munți de nimeni”, a căror ”ură față de artă” vine din incapacitatea totală de a o înțelege. Gloria nu e decât acea mare brânză de care tot încearcă să scape, dar nu reușește (remarcabilă găselnița regizorală!). Trupa lui Bruscon e alcătuită din propria familie. O nevastă care nu înțelege nimic (Ana Ciontea, interpretând fără cusur patetismul dus până dincolo de ridicol).
Un fiu cu evident retard mintal (Lucian Iftime, bine plasat în rol) și o fiică plină de solicitudine, dar legătura ei cu actoria e cam cât a cârnatului cu arta (Alexandra Sălceanu, adorabilă, ca de obicei). Cu asemenea trupă, Bruscon conchide, firește, citând din Pirandello: ”Un actor talentat e rar ca o bubă-n cur.” Bruscon (la fel ca Iureș) e conștient de nemărginirea propriilor sale capacități ce contrastează puternic cu incapacitățile confraților: ”Eu pot să joc surd complet. Nu-și dă nimeni seama. Dar teatru orb nu se poate face.” Iar publicul alcătuit din oameni mici și grași, mâncători de sângerete, consideră că un incendiu e mult mai captivant decât un spectacol de teatru.
Însuși hangiul care găzduiește trupa și spectacolul face parte din categoria public. Alexandru Bindea e perfect în exprimarea unui amuzant amestec între nedumerire și nepăsare, cu mici puseuri de bunăvoință, în ciuda faptului că e inoportunat fix în ziua când se pregătește sângeretele. Ca metaforă, sângeretele e destul de edificator în context. Caltaboșul făcut din sângele porcului poate fi asemuit spectacolului care se naște în dureri. Soția hangiului este interpretată de Afrodita Androne care, deși are o partitură modestă, e acolo unde trebuie să fie.
Deși am mai văzut-o și altă dată construind personaje vii, acroșante, Victoria Dicu furnizează o adevărată revelație în rolul servitoarei Erna. La un moment dat, Erna e singură în mijlocul scenei, ceilalți făcându-și de lucru pe la margini. Practic, Victoria Dicu nu face nimic. E nemișcată, acolo, în mijlocul scenei, dar privirea ei vorbește extraordinar! Despre uimire, despre efortul de a înțelege, despre admirația pentru oamenii deștepți și talentați, despre împăcarea cu propria ei condiție. Recunosc cinstit că, atât timp cât a stat Dicu în mijlocul scenei, n-am văzut și n-am auzit nimic altceva. Doar ceea ce spuneau și arătau chipul și ochii ei.
Sugestivă, bine gândită este scenografia semnată de Gabi Albu. Adâncă reverență i se cuvine regizorului Alexandru Dabija (care a și tradus piesa, excelent, cu mult umor). Am convingerea că, dintre toți regizorii, e cel mai aproape de spiritul lui Marcel Iureș, de nebunia, sălbăticia, inteligența, cruzimea și bucuria cu care acesta se dedică teatrului. Un creator de teatru. În toată puterea cuvântului.
Mergeți să vedeți spectacolul. Neapărat!
Gabriela Hurezean
Fotografii de Florin Ghioca