Centrul Cultural Lumina: ”Școala nevestelor” = școala râsului pe cinstite
Vremuri tulburi. Chipuri înnegurate. Ochi triști. Oamenii nu mai râd, doar ricanează. Gros. A fi în stare să readuci râsul adevărat în minți și suflete – iată o binecuvântare! Teatrul Lumina funcționează sub auspiciile Centrului de Excelență în Cultură omonim. Și chiar vorbim de excelență. Și de Lumină. Am văzut ”Școala nevestelor” și am râs nonstop. Împreună cu toată sala aia arhiplină. Nu doar pentru că interceptam un comic de cea mai bună factură, ci și din bucuria pe care ți-o furnizează contemplarea unei montări vii, explozive, în care fiecare participant livrează tot ce are el mai bun.
Recunosc, am avut un infim recul când am aflat că urmează să văd un Molière (teatrul în versuri nu e chiar genul meu…), pe de altă parte, cunoșteam de multă vreme arta lui Victor Ioan Frunză de a scoate diamante din piatră seacă. Printre multe altele, arta sa constă în a antrena atât de bine o echipă tânără, încât să-i poată lăsa mână (aproape) liberă în elaborarea personajelor. Și în revitalizarea replicilor. Căci prima surpriză plăcută la ”Școala nevestelor” a fost aceea că replicile în versuri nu s-au făcut auzite. Au dispărut. Adică versurile sunt tot acolo, dar nu sunt recitate (lucru care a distrus atâtea alte spectacole), ci rostite firesc, cu pauze bine calculate întru anularea iambilor și troheilor. Apoi, traducerea academică, pe care i-o datorăm lui George Gesticone, a fost adusă la zi prin versiunea scenică – săltăreață și mustind de haz sănătos – semnată de Adrian Nicolae.
Suspectez că directorul de scenă Victor Ioan Frunză a îngăduit distribuției și o anumită doză de improvizație, altfel nu cred că se putea obține o asemenea incredibilă naturalețe a interpretării. Povestea e simplă: un bărbat cu dare de mână își dorește o nevastă supusă, frumoasă și prostuță, candidata ideală fiind fata săracă, de la țară, care, chipurile, nu știe prea multe despre lume și viață. Mentalitatea epocii (de atunci și, vai, uneori de acum) este oglindită fără greș în replici cum ar fi: ”Femeia care scrie deja știe prea multe” sau ”când tace o femeie, nimic nu-i mai frumos”.
Scena în care Arnolphe îi oferă lui Agnès, spre lectură, catastiful cu necruțătoarele reguli ale școlii nevestelor, este de un comic apocaliptic. Se râde cu lacrimi, sughițuri, cârcei. Hazul constă atât în textul prelucrat cu simț de răspundere, cât și în intonația… naivă cu care citește fata, urmărită cu nedisimulată încântare/împăunare de eventualul viitor soț (stăpân). Așezat precum un rege pe monumentalul său tron! Cu bine dozat simț al măsurii, Adrian Nicolae propune un Arnolphe burlesc, de un haz irezistibil chiar și în apogeul suferințelor din amor. Sau, mai ales, atunci. Fără a gesticula inutil, doar prin expresia chipului, priviri, accente în glas, Arnolphe al lui Nicolae declanșează interminabile rafale de râs în public.
Ana Crețu îl secondează cu aceeași subtilitate a umorului, întruchipând-o pe Agnès, fata simplă de la țară, nici pe departe atât de proastă pe cât s-ar putea crede și total lipsită de supușenia la care se aștepta ”stăpânul”. Junele Horace, cel care va cuceri inima grațioasei Agnès, îi oferă lui Tudor Cucu-Dumitrescu o partitură generoasă, pe care o joacă exemplar, dar o și cântă cu incontestabil talent (la fel cum cântă și colegii săi de scenă). Horace e un tânăr din zilele noastre, cu geacă de piele și ciorapi roșii, al cărui ”cal alb” este, de fapt, inevitabila trotinetă contemporană. Personajul e romantic, dar contextul e hazliu, deci se înscrie și el în atmosferă, minunat în scena citirii scrisorii de dragoste.
Chrysalde, prietenul și confidentul lui Arnolphe, interpretat de Alexandru Pavel, este un fel de raisonneur al poveștii, condimentându-și aparițiile cu cinism învăluit și înțelepciuni lipsite de ostentație. Mai adaugă sare și piper în gustoasa porție de umor, cei doi valeți care te fac să râzi chiar și prin simpla apariție: Michelle (Codrin Boldea) și Georges (Voicu Aaniței).
Spectaculoasă, rafinată, sugestivă scenografia Adrianei Grand, oscilând între apusurile lui Van Gogh și norii lui Magritte, cu costume eclectice, care suprapun cu subtilitate elemente din epoca lui Molière pe veșminte din trendurile actuale. ”Tronul” de epocă al lui Arnolphe este completat cu o dubă ultimul răcnet și de trotineta ”călărită” de Horace. Ar mai fi de adăugat că în spectacol se cântă mult și bine (grație și ”antrenoarei” Andreea Csibi). Și, da, se râde homeric. De la început până la sfârșit. Pentru că geniul lui Victor Ioan Frunză este în stare să transforme orice vrea în orice altceva vrea. Și pentru că, de când îl urmăresc (din cretacic!) a demonstrat cu asupră de măsură că știe să-și aleagă aliații. În cazul nostru, o trupă tânără, neatinsă de blazare, fericită să se afle pe scenă.
Gabriela Hurezean
Fotografii de Adriana Grand