”Madres paralelas” – Almodovar, despre groapa comună din noi
Încă un film în care ambivalența lui Pedro Almodovar (în calitate de scenarist și regizor) își găsește expresia simbolică în două entități cu totul și cu totul diferite și, cu toate acestea, înrudite. Nucleul și rațiunea poveștii este groapa comună în care zac scheletele bărbaților uciși în timpul războiului civil (Doamne, ce răni deschide această imagine, tocmai acum, când în Ucraina e masacru…). Acea groapă comună care trebuie deschisă și descifrată, pentru ca posteritatea să-și poată găsi liniștea. Cei care urmăresc istoria și evenimentele din Spania vor înțelege că liniștea asta e aleatorie și că unii o înțeleg greșit. Passons. A doua expresie a gropii comune se află în noi. Și, evident, în personajele lui Almodovar. Acolo sunt ascunse răni, dezamăgiri, frustrări, oameni, fantoșe, himere, greșeli, iubiri, speranțe, spaime. Așa și cu mamele din povestea noastră.
Janis (Penelope Cruz, mai strălucitoare ca niciodată) este fiica unei femei iresponsabile, care i-a ales numele din admirație pentru Janis Joplin. A și murit ca ea, în urma unei supradoze. Janis e fotograf profesionist și mamă singură. Bunicul ei își doarme somnul de veci într-o groapă comună, iar Janis ar da orice pentru ca secretul acelui mormânt să nu rămână pecetluit pentru totdeauna. Cel care ar putea s-o ajute este Arturo (Israel Elejalde), criminalist antropolog, întâmplător chiar tatăl fetiței lui Janis. Când Arturo vine să-și vadă copila, apare și una dintre metaforele preferate ale lui Almodovar: ușa ca tunel al timpului. Cel care sună la ușă este Arturo, cel de acum, dar când Janis o deschide, ne aflăm în urmă cu un an. Arturo, înarmat cu un somptuos buchet de trandafiri, sosește pentru a sărbători un an de când sunt împreună. Iar Janis îi servește celebra replică din telenovele (”soy embarazada”) și îl anunță că aici se încheie drumul lor împreună. Revenind în prezent, omul își vede fetița și îi promite fericitei mame că o va ajuta în chestiunea gropii comune. Așa începe calea pe care pornește Janis.
Cealaltă mamă, Ana, (Milena Smit), naște în același timp cu Janis, prilej cu care se și împrietenesc. La fel ca majoritatea femeilor care trec împreună prin durerile bestiale ale facerii. Ana e minoră, are un tată despotic și o mamă pe care n-o interesează decât cariera ei de actriță mediocră (dacă vă întrebați unde ați mai văzut-o recent pe Aitana Sánchez-Gijón, vă pot ajuta: în serialul ”Velvet”, pe Netflix). În groapa comună din sufletul Anei sunt adunate multe frustrări, dar mai ales niște traume aproape imposibil de vindecat. Pentru că nu se pune problema să obțină vreun reazem din partea ingratei bunici, cea care o va ajuta să iasă la suprafață va fi singura ei prietenă, Janis. De aici începe calea Anei. Drumul pe care îl vor urma este presărat cu serpentinele aiuritoare, virajele neașteptate și revelațiile caracteristice creației lui Almodovar.
Vom constata din nou că prea puțin din ceea ce se lasă vederii prin suprafața vălurită a întâmplărilor este și adevărat. Că ne grăbim să judecăm personaje, deși sunt departe de a fi atât de negative cum par la prima vedere. Acest înșelător joc al umbrelor și luminilor este admirabil capturat de obiectivul directorului de imagine, José Luis Alcaine, dar și de coloana sonoră semnată de Alberto Iglesias. N-am să vă spun nimic despre căile întortocheate urmate de Janis și Ana, nici de ce Almodovar le numește ”mame paralele”, dar pot să vă dezvălui că fiecare va ajunge acolo unde și-a dorit, fiecare își va găsi propriul adevăr, chiar în clipa când adevărul gropii comune se va lumina și va cădea precum tăișul ghilotinei. Foarte bun film, mergeți să-l vedeți!
Gabriela Hurezean