Teatrul În Culise: Râzând cu sinucigașii
Se plâng unii că nu prea ai ce alege din dramaturgia contemporană autohtonă, dar Gabriela Mihalache demonstrează contrariul. ”Clinica sinucigașilor”, piesa pe care a scris-o cu haz și rafinament, conține toate datele dramaturgice ce pot genera un spectacol remarcabil. Bun cititor al subtextelor și metatextelor, regizorul Cristian Bajora reinterpretează scenic, la Teatrul în Culise, această captivantă meditație despre viață, disperare, lașitate, curaj, speranță, moarte, supraviețuire. Despre rostul de a trăi pe care îl recunoaștem. Sau nu. Fără efecte sofisticate, fără pretenția de a descoperi vreun limbaj teatral virgin, Cristian Bajora propune publicului – luat în calcul om cu om – o preacinstită oglindă în care fiecare își poate contempla acea doză de rău pe care ar vrea să și-o scoată din viață, granița subțire dintre suportabil și insuportabil, capacitatea sau incapacitatea de a părăsi calea greșită în care s-a împotmolit.
Făcând haz de necaz (nu se poate altfel!), îi cunoaștem pe clienții clinicii unde ești ajutat să mori contra unor sume mai mult sau mai puțin modice. Furiosul Eugen Furtună îi oferă lui Alex Vlad o partitură intens colorată, în care depresia se împletește cu isteria, angoasa cu agresivitatea, siguranța de sine cu slugărnicia. Omul n-are (destui) bani și asta îl enervează la culme. Cu nonșalanță și umor, actorul parcurge întreg traseul psihologic al tânărului care ar vrea, și el, să se bucure de luxul bogătașilor. Pentru că lumea lui mică, modestă, plictisitoare, nu-l mai mulțumește. De asta vrea să moară. De asta drăcuie nonstop, pe post de punct sau virgulă.
În contrast cu gălăgiosul Furtună, Dănuțț Călinescu este o chintesență a timidității speriate. Ionuț Iftimiciuc își construiește personajul din gesturi pe cât de mici, pe atât de semnificative. La 33 de ani, Dănuțț e un bărbat înghesuit în psihicul unui băiețel neajutorat, care nu poate scăpa din ghearele unei mame autoritare, posesive, cicălitoare. El se strecoară pe ușă ca o umbră, fără zgomot, vorbește puțin și numai în șoaptă, nu vrea să deranjeze, e plin de solicitudine și are privirea unui cățel bătut și înfometat. Și e foarte amuzant momentul în care copilul din el face playback pe vocea asistentei ce repetă la infinit aceleași indicații pentru candidații la o călătorie ”dincolo”. În lumea despre care nici măcar nu știm dacă există. Interpretând personajul Cristina Milea, ”pensionată pe caz de boală”, actrița Grațiela Popa înaintează cu grație și minunată descifrare a rolului, pe pârtia deschisă de mult regretata Tamara Buciuceanu-Botez. Și mă gândesc mai ales la Vica Delcă din ”O dimineață pierdută” (Gabriela Adameșteanu + Cătălina Buzoianu, la Bulandra, 1986).
La fel ca Vica, nici Cristina nu are multă școală, se exprimă aproximativ corect, duce o viață amărâtă, în care singura ei menire este să-i slugărească pe alții. În cazul Cristinei cu porniri sinucigașe, e vorba despre un ”țăran” care, după ce că e mitocan, o mai și bate. Mica ei bucurie e să mai bea câte o cafea la vecina. A, și ar mai fi aruncatul cu farfurii după mitocanul bătăuș. Al patrulea candidat la sinucidere este Radu Cantea, un bărbat grav rănit în amor. Jelindu-și nefericirea, sensibil, romantic, deprimat până la refuz, personajul e ușor patetic din scriitură (artificiu cu schepsis în derularea tramei), dar cel care îl interpretează, Dorin Enache, izbutește să-l strunească în limitele emoției credibile/asumabile. Deși apare pe scenă doar la final, înarmată cu o mătură, Patricia Ionescu este cât se poate de prezentă pe tot parcursul spectacolului ca voce din off a asistentei care se ocupă de bunul mers al lucrurilor. Și e uimitor câte exprimă actrița doar prin glas: amabilitate, compasiune, jovialitate, răceală, iritare, aroganță, cinism, sadism, bucurie, eliberare.
Prezențe bine ancorate în atmosferă, deși în roluri mai mici: Adrian Pantelimon (bodyguard, fotograf), Ioana Nichita și Adrian Luican (voci la licitațiile morții). Deși subiectul e macabru, ”Clinica sinucigașilor” prestează umor de toate culorile și, mai ales, de foarte bună calitate. Sunt gata să pariez că, după cele aproape două ore petrecute la Teatrul În Culise, vă veți întoarce acasă mult mai bine dispuși decât erați când ați plecat. Vă rog să mă credeți, m-am ”internat” la Clinica asta de două ori!
Gabriela Hurezean
Fotografii de Adrian Luican