Premieră la The Pub: ”M5” – Îngeraș pârnăiaș sau cum se întemeiază cariera de salvator
Un grup de independenți, deocamdată fără nume, a propus recent, pe mica scenă de la The Pub, o dezbatere teologico-filosofico-psihologică pe care o iei cu tine, acasă, având toate șansele să-ți rupi dinții în ea. Pentru că e o nucă de-a dreptul pietroasă. Cum sunt cam toate textele lui Cormac McCarthy. În cazul nostru, ”The Sunset Limited”, adaptat sub titlul ”M5 – Drumul Taberei” și pus în scenă de Alexandru Nagy, cu providențiala complicitate a celor doi tineri actori, Laur Drăgan (Adrian) și Radu Catană (Salvatorul). Primul amănunt care mi-a plăcut mult de tot a fost naturalețea. Extraordinarul firesc al interpretării. Astfel încât nici pârâitul lavalierelor n-a deranjat (aproape că a fost un soundtrack asortat), iar extragerea lor destul de anevoioasă de pe sub cămăși s-a insinuat organic în substanța tramei. Cu mica/inevitabila doză de haz intrinsec.
Pentru că veni vorba, al doilea amănunt pe care îl aplaud este umorul latent (negru, specific McCarthy), uneori atât de subtil încât e destul de greu detectabil. Regizor și actori au evitat cu grație capcana atât de ispititoare a îngroșării – rețetă sigură a succesului la ”public” – prin urmare, râsul grohăit este absent de la acest spectacol, lăsând spațiu zâmbetului mut, dar cu gura până la urechi. Care nici măcar nu se poate vedea de sub mască. În ciuda acestui neajuns, din cauza căruia actorii nu prea pot percepe vibrația sălii, conversația celor doi bărbați este atât de vie, încât eu, ca spectator, am avut senzația că stau la aceeași masă cu ei, într-o cârciumă din apropierea stației de metrou Drumul Taberei. Laur Drăgan este Adrian. Hipster depresiv, ”junkist cultural” care, plictisit de viață, încearcă să se sinucidă, aruncându-se pe linia de metrou. Radu Catană este pușcăriașul (7 ani pentru omor din culpă) care l-a descoperit pe Dumnezeu după gratii. Pentru el, Noul Testament este singura carte bună. Convertit în înger păzitor, pușcăriașul credincios duce muncă de lămurire cu sinucigașul, încercând să-l întoarcă din ceea ce numește ”pelerinajul fatal”. Cum ar fi: ”Dacă ți-e silă de ei și-ți vine să borăști, nu înseamnă că nu ești ca ei.”
Laur Drăgan este perfect în genul cry baby intelectual, totuși, suficient de curajos să-și curme viața când n-o mai vrea (unii o numesc lașitate, dar teoria nu acoperă întotdeauna practica). Retractil, sensibil, vulnerabil, ezitant în convingeri, dar spectaculos în raport cu întrebările pe care le pune, Adrian al lui Drăgan este convingător și atașant. Îngerul păzitor, întruchipat fără greș de Radu Catană, se luptă cu disperare să obțină mântuirea. A ucis, a ispășit, dar nu are încă pașaport pentru Rai. Salvarea lui Adrian este șansa lui. Pe care și-o apără agresiv, devenind un intrus în viața celuilalt. De aici și cinismul viziunii, dar și pledoaria în care marile revelații sunt exprimate în limbajul pegrei.
Un dialog scăpărător, de savurat/meditat pe îndelete. Despre personalitate și personulitate, întâlnirea cu Iisus, ”navetiști în fază terminală”, ”lumea mică, măruntă, neagră, meschină, scurtă”, despre cum să fii atât de mort, încât să nici nu știi că ești mort. Și despre multe altele, care ne sunt proprii tuturor. Aș mai aminti că Laur Drăgan și Radu Catană fac, uneori, schimb de roluri. Judecând după teaserul de pe YouTube, le iese la fel de bine și personajul opus.
Gabriela Hurezean
Fotografii de Alin Ștefan