Premieră la Teatrul Național ”Marin Sorescu”, Craiova: Radio – talk-show despre muțenie
Andrei Gheorghe
L-am descoperit cu mult înainte de ”Midnight Killer”. Eram în vacanță, la mare, și am văzut la SOTI Neptun un talk show în care politicianul invitat era făcut franjuri mici. Autorul masacrului era un tânăr și neobișnuit de obraznic jurnalist, Andrei Gheorghe. Am plecat de la mare cu un singur regret: că n-o să-l mai pot vedea pe ”nebun”. Din fericire, a venit la București, a făcut televiziune, a făcut radio și, ceea ce mult mai puțini știu, a făcut teatru. ”Alogic 14” (de Nicolae Cajal), spectacolul în care a jucat alături de Roxana Guttman, la Green Hours, l-a scos la iveală pe actorul Andrei Gheorghe. Unul cu totul și cu totul remarcabil. Barry din piesa lui Bogosian, ”Radio”, este el. Clar, el! Citat din caietul program al spectacolului: ”Salutare! M-am întors și sunt același, cu aceleași ocupații. Voi continua să trollez demnitari, medici, profesori, popi, îngeri, catedrale, antisemiți, homofobi, legionari, negaționiști și alte asemenea făpturi imbecile. Cu drag, Andrei Gheorghe”.
Bobi Pricop
Regizor tânăr, dar uimitor de matur. L-am descoperit pe Bobi Pricop la Naționalul bucureștean, montând un spectacol care va rămâne mereu foarte sus în topul meu. Am avut impresia, o vreme, că excelența ”Întâmplării ciudate cu un câine la miezul nopții” se datorează, în mare parte, high-tech-ului impresionant și scenografiei lui Adrian Damian. După ce am văzut alte spectacole ale lui Bobi Pricop, mi-am dat seama că excelența în tot ce creează izvorăște din capacitatea sa de a coagula toți factorii implicați în susținerea a ceea ce el știe foarte exact că vrea să zică. Așa și cu spectacolul ”Radio”, pe care l-a montat la Teatrul Național ”Marin Sorescu” din Craiova. ”Mi-am petrecut copilăria ascultându-l pe Andrei Gheorghe. – mărturisește Bobi Pricop – Acel ”Salutare, națiune!”, auzit în miez de noapte, la căști. Midnight Killer era genul de emisiune care te ducea în toate direcțiile, cu o atmosferă de libertate absolută, se putea spune cam orice. Asta cred că era cel mai fascinant: neprevăzutul către care accelera Andrei Gheorghe cu mult umor negru, un cinism total hipnotizant și replici geniale. E un privilegiu să pot readuce pe scenă puțin din nostalgia acelor ani, așa cum o percep eu, să experimentez felul în care doar o voce care pătrunde prin întuneric în mintea ta devine spectacol.” A avut nevoie de ceva timp până să-l găsească pe actorul perfect pentru acest rol.
Sorin Leoveanu
E Barry. E Gheorghe. E sarcastic. Dezabuzat. Vulnerabil. Lipsit de empatie. Disperat. Revoltat. Obosit. Plictisit. Toate acestea separat și toate împreună. Barry e dureros de lucid. Știe ce poate să ia în serios și ce nu. Rafalele de prostie și ticăloșie care îi explodează în cască par să-l lase rece. Da, sunt vocile pe care le știm atât de bine, și noi, de la televiziunile aservite politic. Și de la cele cu profil tabloid. Cotcodăcesc, miorlăie, grohăie, croncăne, schelălăie, rag. Sunt vocile care nu contează, pe care nu le ascultă nimeni, dar care vor să se facă auzite. Iar Barry Champlain le aude. Și chiar le răspunde. Deși nu-i pasă. Dincolo de bunăvoința aia rece și albă, se poate simți ironia cu tăiș subțire, de scalpel. Cine este Barry în ochii publicului său? O spune Kent: ”Râdem de ne căcăm pe noi cât de labagiu ești!”. Cine este publicul, în ochii lui Barry, o spune chiar el: ”Critic sistemul dar rămân în el. Vreau bani, rating și succes. Mă doare-n cur de voi și de lume. Ăsta-i adevărul! Aș putea să spun că-mi pare rău, dar n-am s-o fac. Cine dracu’ sunteți voi? Lumea e un loc îngrozitor. (…) Totul e megafutut. Dar vouă vă place așa. Toarceți de fericire când alții suferă.” Scuze pentru exprimarea frustă, dar cum v-ați fi așteptat să se exprime un personaj needucat la mânăstire, ca Barry?! Revenind la limbajul academic, voi spune că Sorin Leoveanu face un rol greu de egalat, alcătuit din nuanțele cele mai rafinate, fără accente inutile, cu fluidă naturalețe la schimbările de stare. Și încă un amănunt: astăzi, când prin exprimare firească, pe scenă, se înțelege turuit și bălmăjeală de neînțeles, Leoveanu sfidează regula, etalând o dicție impecabilă!
Toți
Un spectacol e foarte bun atunci când toți cei care îl alcătuiesc sunt foarte buni. Înainte de începerea spectacolului, am studiat decorul lui Nikola Toromanov. Două ”acvarii” simetrice. În stânga – cabina tehnică, în dreapta – Bobby’s, o cafenea al cărei rost se dezvăluie abia la sfârșitul poveștii. Al treilea acvariu, luminat crepuscular, se află la mijloc, în spatele pupitrului lui Barry. Acolo se întrevede, fantomatic, Eduard Gabia. Cu tobele lui. Freamăt, frison, puls. Emoție. Ceea ce performează Gabia în penumbra încețoșată e o transpunere în sunete a tot ce nu se poate vedea din Barry.
Îmi pare inspirată și ideea de a invita să ”cânte” în deschidere celebrități ale radioului actual. Bogdan Șerban (Radio Guerrilla) a fost guest star-ul premierei, introducând publicul în atmosfera anilor 80, când Bogosian și-a scris piesa. Violență, seriale TV, rasism, pornografie, degenerescență generală. Rețin știrea despre cartea lui Steinbeck, ”Oameni și șoareci”, retrasă din școli pentru conținut vulgar. De ce mi-o suna cunoscut? Dar să vizităm cabina tehnică. La butoane: Tom, băiatul cu mâna în ghips. Deși nu are text, Cătălin Vieru trăiește intens și expresiv evenimentele din micul studio de radio. Prezență discretă, grațioasă, transparentă, Linda (Romanița Ionescu) este asistenta îndrăgostită fatal de Barry. L-a auzit emițând adesea panseuri gen ”nu-i nimic mai plictisitor decât oamenii care te iubesc”, cu toate acestea fata caută alte și alte căi de a se face auzită. În disperare de cauză, îl sună în timpul emisiunii, prezentându-se cu un nume fictiv. În acvariul din stânga își face veacul și Fred (patronul postului de radio), interpretat cu eleganță de Marian Politic. Despre actorii care îi întruchipează pe ascultătorii emițători de întrebări și opinii la telefon ar fi de scris o cronică fluviu. Pentru că rolul cel mai greu este acela care nu îți permite să te sprijini pe ceva: expresie corporală, costum/machiaj, decor, privire etc. Trebuie să te definești exclusiv prin voce. Prin ceea ce spui și, mai ales, prin felul cum spui. Prin respirație, prin pauza grăitoare dintre cuvinte, prin intensitate, prin accent, prin ezitare… Și toți cei distribuiți în invizibil își fac apariția la modul copleșitor. Iată-i: Cătălin-Mihai Miculeasa, Claudiu Mihail, Dragoș Măceșanu, Tamara Popescu, Gabriela Baciu, Angel Rababoc, Iulia Colan, Ramona Drăgulescu, Ștefan Cepoi, Constantin Cicort, Alina Mangra, Geni Macsim.
Dintre vocile din eter, singura care se materializează este a lui Kent, iar Vlad Udrescu este realmente surprinzător în construirea acestui june superficial, ignorant, pus pe glume tâmpite, preocupat, mai presus de toate, de felul în care îi stă freza și care, din păcate, nu reprezintă doar viitorul ”visului american”. ”Caterincoșii” proliferează și pe la noi. Se râde mult și cu poftă la scena cu Kent în studioul lui Barry, însă, vorba ceea, ”râzi, tu, râzi, Harap Alb, dar nu e râsul tău!”. Recitindu-l pe Eric Bogosian, Bobi Pricop construiește un mic univers conturat cu limpezime, numai că, pastișând legea lui Haeckel, aș spune că microcosmosul imită macrocosmosul. Voi încheia cu o replică a lui Barry, atât de actuală: ”Vreau să vă aud. Ce-aveți de gând să faceți pentru țara asta. Aici, la radio. Night Talk. Ultima noastră scăpare. OAMENII NU MAI ȘTIU SĂ VORBEASCĂ UNII CU ALȚII.” Spectacolul se reia în martie, merită să-l vedeți, chiar dacă asta înseamnă un drum până la Craiova.
Gabriela Hurezean
Fotografii de Albert Dobrin, Cătălin Cârneanu, Mihai Popa