Premieră în Pod: Sfântul Nicodim de la Huși – Bilciu și Dogaru, uomo universale la pătrat
Deși, când te aventurezi să scrii critică de teatru, ar trebui să fii imparțial, voi recunoaște cinstit că am o slăbiciune pentru teatrul independent. Pentru acei oameni ai scenei care muncesc aproape gratis, care își aduc de acasă costumele și decorul, fac repetiții pe unde apucă, se hrănesc cu 1 covrig/zi, caută cu fervoare insolitul și se sprijină pe doar doi stâlpi de rezistență: talentul și pasiunea. Din edificiul ăsta decurg, de obicei, spectacolele care te seacă la inimă.
”Sfântul Nicodim de la Huși” este un one-woman show scris și jucat de o actriță exemplară, care nu așteaptă să i se ofere totul pe tavă, pentru că știe să construiască și singură: Denisa Dogaru. Cea care a regizat spectacolul, Crista Bilciu, și-a investit capacitățile de uomo universale (nu există termen consacrat pentru feminin) și în această aventură de real curaj. După succesul fulminant, înregistrat de Bilciu & Saltelechi cu ”Pe jumătate cântec”, noua montare se anunță de pe acum ca o nouă victorie. Când am primit invitația să particip la repetiția cu public, m-am așteptat – cum era firesc – să asist la o creație marcată de mici imperfecțiuni și eram curioasă cum se produce finisajul, șmirgheluirea finală, care dă intensitate strălucirii.
Păi, n-a fost să fie. Recitalul Denisei Dogaru a decurs fluent, fără zgâlțâieli, oferindu-mi mie și celorlalți spectatori (după cum au mărturisit chiar ei, la sfârșit) senzația că am citit povești dintr-o carte încântătoare. Crista Bilciu ne-a spus, înainte de spectacol, că repetițiile s-au ținut în dormitor și că era prima dată când proiecția (de fapt, decorul) se vede la dimensiunea necesară. Adevărul e că, atunci când știi exact ce urmărești și prin ce mijloace vei exprima acel ceva, nu mai contează unde repeți, în baie, în casa scării, pe o bancă din parc. Dacă te ajută imaginația/inteligența, poți accesa convenția fără materializare concretă. Asta se întâmplă și cu Crista Bilciu. Repetiția din sala Teatrului Podul, aflată la ultimul etaj al Casei de Cultură a Studenților (ex- Preoteasa) a fost, de fapt, o premieră ca orice premieră, cu lecția bine învățată, cu emoții inevitabile și cu happy ending binemeritat. De o polivalență năucitoare (e la fel de bună în regie, dramaturgie, poezie, pictură, arta filmului) Bilciu își trăiește în continuare copilăria, mărturisind că ”se joacă”. Aici e cheia. În bucuria copilărească de a căuta/descoperi/construi ceva neîngrădit de stereotipuri și prejudecăți. Și, desigur, în răbdarea cu care îți desăvârșești alcătuirea. Răbdarea și migala sculptorului în bob de orez.
Denisa Dogaru face parte din aceeași familie a perfecționiștilor plurivalenți. Monologul pe care l-a scris, inspirându-se din tradiții năclăite în grotesc, este o înșiruire de povești captivante, în care amărăciunea este oblojită cu haz sănătos, personajele prind viață și vin lângă tine, să-ți dezvăluie secrete tragicomice, iar lumea derizorie a târgușorului se umflă apocaliptic, până la explozie. Partitură complexă din punct de vedere dramaturgic, pentru că oferă actriței posibilitatea de a-și exersa virtuozitatea în chei diferite. Și Denisa Dogaru excelează în interpretarea credibilă a fiecărei vârste. Cunoaștem trei generații de femei: bunica Margareta, fiica ei, Olga, și cele două nepoate, Maia și Carina. Patru femei care s-au adunat în cimitir pentru a-l comemora pe bunicul mort de 7 ani. Femei ”tradiționale”: înșelate, neiubite, părăsite, bătute, evadate în iubiri iluzorii sau în alcool, senine, melancolice, resemnate sau furioase, deștepte sau naive… Cu o recuzită sumară – basma, căciulă rusească, bandană etc. – Denisa Dogaru mizează pe propria versatilitate, simplă, netrucată. Și câștigă. Sigur că, dintre cele patru femei, bătrâna e cea mai savuroasă, grație filosofiei sale de viață plină de umor, dar și acșientului moldoviniesc, care îi împlinește portretul.
Pitoresc este și personajul Olga, aflat într-o chercheleală progresivă, revelatoare de adevăruri ascunse. Cele două fiice constrastează sugestiv. În timp ce Maia se supune cutumelor, chiar dacă le detestă, Carina le ia peste picior fără a bănui că i se pregătește, și ei, o lecție despre condiția femeii românce. Mă rog, în cazul nostru – moldovence. Se poate râde copios la o poveste în care un bărbat bețiv o fugărește, cu un cuțit în mână, pe nevastă-sa, aflată, de asemenea, în stare de ebrietate? Sau la o scenă în care toți participanții la deshumare aleargă prin cimitir după găină? Se poate, o, se poate! Pentru că, dincolo de umorul latent al textului și de ironia subtilă a interpretării, mai sunt și cartolinele stilizate, pictate de Crista Bilciu și proiectate pe post de decor. Târgușorul și cimitirul par ilustrații dintr-o carte de povești, iar animațiile care le traversează (tren, găină etc) accentuează hazul momentului. ”Sfântul Nicodim de la Huși” se joacă din nou luni, 25 noiembrie, de la ora 20.00, la Teatrul Podul, aflat la ultimul etaj al Casei de Cultură a Studenților (în spatele Operei). Intrare liberă. Mergeți. O să vă placă. Mult de tot.
Gabriela Hurezean
Fotografii din arhiva Cristei Bilciu