Premieră la unteatru: ”Venus in fur” – femeia, când îi sare țandăra
Piesa lui David Ives răsare și se ramifică din micul roman al austriacului Leopold Ritter von Sacher-Masoch, ”Venus im Pelz”, publicat în 1870. Naș al masochismului (deh, marchizul de Sade avea nevoie de o completare), Sacher-Masoch atinge în cartea sa teme tabu, preluate cu necesară ironie de Ives, în textul său care, la rândul lui, a generat interpretări interesante – vezi filmul lui Roman Polanski, primit destul de rece la Cannes, în 2013. Regizoarea Elena Morar recitește piesa în cheie personală și montează la unteatru, investind mult umor de toate culorile, dar mai ales negru, un spectacol intens, dinamic, grație și jocului de mare rafinament al celor doi actori: Silva Helena Schmidt și Richard Bovnoczki. Dar și cu sprijinul consistent al Ilenei Zirra (decor) și al Noir Morphosis (costume).
Richard Bovnoczki interpretează impecabil, nuanțând subtil și plasând accentele necesare, rolul regizorului Thomas Novacek, nemulțumit că nu găsește o actriță potrivită pentru Wanda, eroina din ”Venus in fur”. Dintre toate participantele la audiție, niciuna nu e în stare să pronunțe ”inextricabil” fără să ia lecții de dicție. Și toate vorbesc de ”parcă-s pe heliu” (ah, pițigăiatele scenelor noastre!). Și jumătate dintre ele se îmbracă precum prostituatele, cealaltă jumătate – ca niște lesbiene. Și fix în momentul acesta, al iritării ajunse la apogeu, irumpe în scenă o candidată întârziată. E îmbrăcată ca o prostituată și înjură fără perdea. Culmea, se mai și numește Vanda, fără w!
Despre Silva Helena Schmidt știam mai nimic. Poate pentru că a adăstat o vreme la teatrul din Satu Mare, unde n-am prea ajuns. Poate pentru că e absolventă a școlii de teatru clujene – cea mai bună, în continuare, dar atât de departe de scenele bucureștene. Cu cât mai mică a fost cunoașterea, cu atât mai mare surpriza. Pentru că Silva Helena Schmidt nu e o începătoare care preia strălucire din trena magnificului Bovnoczki. Ea însăși e un quasar cu infinite irizații luminiscente! Nu are nici cea mai mică ezitare în a-și asuma traiectoria complicată a personajului: de la intrusa cu maniere golănești și simptome de ignoranță gravă ( ex: ”limba austriacă”), la actrița impecabilă în rol de aristocrată pur sânge, apoi la muza care îl regizează pe regizor și, în final, la erinia răzbunătoare. Vanda e plină de mistere ce ne vor fi revelate rând pe rând, odată cu niște valențe actoricești remarcabile.
”Venus in fur” de la unteatru propune publicului o întâlnire cu doi actori de mare calibru, într-un spectacol meditație despre iubire și dominare, despre sado-masochism (”nimic nu e mai senzual decât durerea, nimic nu e mai excitant decât umilirea”), despre clipa când femeia obiect sexual se revoltă și se răzbună. Elena Morar orchestrează cu mână sigură impresionanta descătușare de forțe. I-aș sugera, totuși, să nu mai pună melodie cu text peste replică, pentru că, oricât de napoleonian ar fi, publicul își reorientează brusc atenția spre mesajul cântecului, ratând replici importante. Se găsește destulă muzică barocă și în variantă instrumentală. Este doar un mic defect ușor remediabil.
În sfârșit, voi reproduce gândurile regizoarei – dedicație manifest ce apare pe două ecrane, în timpul binemeritatelor aplauze de la finalul spectacolului:
”pentru regizorul care îmi povestea în a doua zi de când ne cunoșteam, cum există doar actrițe, nu actori, și doar regizori, nu regizoare
pentru regizorul care în a treia zi de asistență, îmi povestea cum o femeie atunci când este violata, se excita fizic, ca mecanism de apărare împotriva agresorului, și uneori are chiar orgasm.
pentru regizorul care susținea că actrița lui principală nu e suficient de sexy pentru că lui nu-i vine să se culce cu ea
pentru regizorul care s-a supărat că am refuzat să fac figurație în desuuri în spectacolul lui, deși treaba mea era de regizor tehnic.
pentru regizorul care avea ca proiect suprem – nefăcut încă – un spectacol în care Mike Tyson să bată timp de două ore o tânără fată, într-un cub de sticlă. iar fata să se ridice după fiecare lovitură, din ce in ce mai puternică. spectacolul s-ar fi numit “cancer”.
pentru performerii care încheie unele producții fără să fie plătiți dar cu stres post traumatic lejer cauzat de regizori sadici sau impostori și aplaudat de branșă ca genialitate
pentru dățile când mi s-a spus că “actorilor le place să pui biciul pe ei”
pentru dățile când actorii chiar au vrut să pun biciul pe ei
fetișizarea actorilor poate crea monștri”
Acestea fiind spuse, nu-mi rămâne decât să insist: mergeți să vedeți spectacolul. O să râdeți mult. O să gândiți și mai mult.
Gabriela Hurezean
Fotografii de Adi Bulboacă