Premieră la Teatrul Act: ”Nu regret nimic” – despre latura umană a lui Hannibal Lecter
Era vineri, 13, ceasul de pe Calea Victoriei dormea în continuare, la 12 fără 13, ne amenința asteroidul, iar la Teatrul Act era premieră: ”Nu regret nimic”, piesa excepțional scrisă de Székely Csaba, ingenios înscenată de Eugen Gyemant și fără cusur interpretată de Irina Antonie, Lucian Iftime și Dan Rădulescu, în decorul inspirat al Mariei Nicola. Tema poveștii s-ar putea rezuma cam așa: dacă ai luat-o pe calea Răului (cel absolut, care se scrie obligatoriu cu majusculă) nu te mai poți abate de la ea, nici măcar atunci când faci Bine. Binele ăla absolut, care înseamnă salvarea vieții unui copil. Iar penitența va fi, cine știe, egală cu mântuirea.
”Performanța cea mai mare – spune Eugen Gyemant – va fi să facem din niște monștri ființe tridimensionale, pe care să le putem nu doar înțelege, ci poate chiar iubi puțin.” Mă rog, cine îl poate iubi pe Hannibal Lecter o să-l iubească și pe fostul colonel de securitate Dominic Kormos, a cărui metodă de tortură e manual pentru toți ceilalți torționari din anii comunismului. Călăul știe că ”un om poate suporta aproximativ 3.600 de incizii înainte de a muri” și nu ezită să-și experimenteze teoria. Lucian Iftime își întruchipează personajul împărțindu-l cu exactitate chirugicală între monstrul pentru care uciderea în chinuri infernale a ”dușmanului de clasă” e o plăcere supremă și vietatea cu principii, care refuză pensia specială și își scoate la iveală coarda sensibilă, empatizând cu fetița necăjită a vecinilor. Judecând după setea cu care lovește sacul de box (în ritmurile nemuritoarei ”Ave Maria”), Dominic urăște cu ferocitate lumea în care supraviețuiește, dar nici față de sine nu pare să nutrească prea bune sentimente. Totuși, există un om față de care se simte dator, singurul pe care nu l-ar trăda cu niciun preț. Și mai este fetița, Liza, care pleacă spre casă spunând ”trebuie să-mi iau bătaia” de parcă ar spune ”trebuie să-mi iau micul dejun”.
Am văzut-o pe Irina Antonie și în alte roluri, pe care le-a jucat admirabil, dar în Liza e de-a dreptul scăpărătoare. Personajul este de mare dificultate/complexitate, pentru că Liza este, în același timp, victima unui tată bețiv (care o bate zilnic ”pentru că sunt un copil inutil și prost”), mica obrăznicătură (”vi s-a întâmplat vreodată să aveți diaree și să nu ajungeți la timp la baie?”), un copil cu IQ foarte ridicat (”ne dezvoltăm mecanisme de a evita durerea, ne distanțăm de realitate”), purtătoarea unei boli de inimă care îi aduce tot mai aproape perspectiva morții, dar tot ea, la cei 16 ani pe care îi împlinește curând, este o Lolită care îl supune la grele încercări pe nemilosul securist. Și puternică, și fragilă, Liza sfidează moartea și trezește în Dominic niște sentimente pe care nu le cunoscuse până atunci. Mai presus de toate, dorința de a salva viața copilei.
Dar trecutul îl ajunge din urmă, personificat într-un alt securist, fostul locotenent Sandu Dima, zis Găină, acum general cu preocupări la fel de infecte. Dialogul dintre cei doi este o atroce trecere în revistă a ”distracțiilor” specifice torționarilor, dar și o reușită încercare de a reprezenta unghiul din care priveau aceștia lucrurile. Pentru Găină, lungul șir de crime săvârșite este, de fapt, o expresie a eroismului cu care au apărat ”valorile” comuniste. Propriu noului stil al securiștilor vechi este, după părerea lui, faptul că există, totuși, niște ”limite peste care nu se poate trece, CEL PUȚIN OFICIAL!”. Acum nu mai e nevoie de ”ploșnițe”, convorbirile se pot lua direct de la companiile de telefonie. Iar treburile murdare, cum ar fi eliminarea ex-securiștilor care știu prea multe și ar putea vorbi, se execută de unii care au ieșit din sistem, dar sunt șantajabili. Dan Rădulescu îl creionează sugestiv pe acest individ unsuros, cu alură de șmecher ieftin, cinic și putred până în măduva oaselor.
Cu tensiunea subtil gradată, cu mult umor (negru) și cu impresionante întorsături de situație, ”Nu regret nimic”, cel mai recent spectacol de la Teatrul Act (susținut, printre alții, de Fundația Simona Halep – mulțumim, Simona!) propune o viziune cu totul și cu totul diferită despre istoria neagră a comunismului autohton. De văzut obligatoriu!
Gabriela Hurezean
Fotografii de Alex Iureș