Premieră la TNB: Tricotând sentimente. Și pe față, și pe dos.
Theresa Rebeck este considerată în țara ei natală (SUA) un dramaturg feminist. Piesa ei, ”Două pe față, două pe dos”, aparține feminismului afurisit. Transpunerea piesei în spectacolul de la Naționalul bucureștean, coordonată de Ion Caramitru, e de un feminism ucigător. Dar nu prea indulgentă nici cu bărbații. Avem cinci femei singure, dintre care cea mai singură este exact cea măritată. Cinci femei cu frustrări și depresii, care se adună o dată pe săptămână, la un fel de clacă de tricotat. Sigur că tricotatul ăsta e o bună metaforă pentru capacitatea noastră de a face un lucru, bine, până la capăt. Sau pentru incapacitatea noastră de a-l face. Sau pentru neputința de a înțelege cifrul modelului. Sau pentru incapacitatea de a descurca niște fire încurcate. Precum africanul care, dintr-un film de două ore, a rămas cu gândul doar la găina albă, care a traversat colțul de jos al ecranului, am rămas și eu cu gândul priponit de pendulul care, atârnat pe peretele livingului, stă. Stă cu migală și necruțare, semn că lucrurile sunt imuabile. Cele cinci vor rămâne exact cum sunt.
Lily (Costina Cheyrouze, subtilă, amintind pe alocuri de Meryl Streep) este gazda întâlnirilor, e cea mai ”realizată” dintre cele cinci, are bărbat, are un copil reușit, ba, cunoaște și bărbatul perfect, care ar putea aduce fericirea celor patru neîmplinite: jurnalistei Liz (Irina Cojar, sălbatică, fermecătoare), sora ei tânără, frumoasă, liberă în gândire și atitudine, de un sarcasm ucigător; Paulei (Lamia Beligan, elegantă,discretă, interiorizată) de meserie psiholog, care, la rândul ei, ar avea nevoie de o consultație; avocatei Gina (Brândușa Mircea, expresivă, misterioasă), a cărei nefericire pare să depășească limitele suportabilității; Margie (Raluca Petra, cu umor firesc, sincer) actrița supraponderală, ale cărei relații cu bărbații sunt la fel de nereușite ca fularul pe care se străduiește degeaba să-l tricoteze.
Dacă autoarea își tratează personajele feminine cu o anume compasiune (cinică!), față de personajele masculine nu are pic de milă. Cei doi bărbați din piesă nu mai sunt nici tineri, nici atletici, nici amuzanți. Miles (Marius Bodochi) este un bogătaș care se distrează studiind psihologia feminină și, mai ales, umilindu-le pe candidatele la grațiile lui. Îl va pune cu botul pe labe chiar cea mai puțin versată dintre ele, tânăra Liz. Aceeași Liz care îl fascinează și pe Boby (Tomi Cristin), cumnatul ei, un soț și tată plictisit, care se consolează cu alcool și cu visul de a fugi în lume cu o mare iubire. Desigur, cât mai jună.
Și Theresa Rebeck își tratează masculii din piesă cu ironie, dar, în spectacolul orchestrat de Ion Caramitru, ironia capătă dimensiuni caricaturale. Foarte bună ideea de a încredința rolurile masculine unor actori cu tipologii sensibil asemănătoare. La un moment dat, ratatul Boby și sofisticatul/snobul bogătaș Miles devin identici, scena în care sar la bătaie, precum două gorile turbate, fiind apoteoza în materie de ”toți bărbații sunt la fel”.
Dincolo de amuzamentul real pe care îl oferă noul spectacol al Naționalului din București și de aparenta ușurătate a comediei, textul – îmbogățit prin montare și interpretare actoricească – propune câteva teme serioase de gândire și nu puține revelații. O notă bună se cuvine scenografiei semnate de Florilena Popescu Fărcășanu. Spectacolul face parte din programul ”Uși deschise pentru toți”.
Gabriela Hurezean
Fotografii de Florin Ghioca