”Soldații. Poveste din Ferentari”, cu ciudați și speriați
Am cumpărat cartea mai demult, intrigată de o recenzie. Am citit-o, mi-a plăcut. Recent, am primit cadou al doilea exemplar, am aflat că se face film după roman, l-am mai citit o dată, încercând să-mi imaginez cum ar fi un film după povestea asta din Ferentari. Am văzut și filmul. A fost exact cum mi-am imaginat. Mi-a plăcut.
Iar a fost scandal la Muzeul Țăranului Român (ex-Muzeul PCR). Sigur că scandalagiii n-au văzut filmul, habar n-au despre ce e vorba și bat câmpii fără grație, cu virgulă între subiect și predicat. Nu, ”Soldații. Poveste din Ferentari” nu e propagandă gay. Nici cartea, nici filmul. E, mai degrabă, propagandă pentru un pic de înțelegere față de niște oameni triști și singuri.
Cheia romanului (și a filmului) e aici, în versurile de la sfârșit: ”nu e dragoste/e pace și empatie și spaima/că n-o să fii vreodată înțeles/sunt prietenii și discuțiile și spaima/că toți or să se însoare și o să rămâi singur/sunt banii și siguranța și spaima/că n-o să fii niciodată iubit/c-o să rămâi un ciudat, un speriat,/sunt nopțile pe care o să le dormi singur/prietenii/părinții/presentimentul că o să mori bătrân și singur și pe/un pat/îngrozitor de murdar”. Aici sunt stările, aici sunt cauza și efectul, aici e toată povestea ciudaților și speriaților.
Adrian Schiop (interpretându-și propriul rol) e un intelectual sărac, un ratat în raport cu femeile, un homosexual neasumat în totalitate, trist, introvertit, frustrat, nemulțumit, neîmpăcat cu sine și cu situația. ”Eu nu mă plac – mărturisea Adrian Schiop, la avanpremiera filmului – dacă m-aș vedea din afară nu m-aș simți atras de mine. Eu, în mine, mă văd altfel. (…) Nu mi-a plăcut să fiu actor. Să tragi de 20 de ori aceeași secvență e schizofrenie curată. Te împuști.” Iată că neplăcerea de a fi actor și neplăcerea de a fi gay (în condițiile date) se împletesc armonios și profitabil întru consolidarea unei prestații actoricești de mare clasă.
Adrian Schiop nu e actor profesionist, dar pune la bătaie ”recuzita” personală, începând cu sensibilitatea aia care te face îngrozitor de vulnerabil și terminând cu scepticismul care îți fixează picioarele în găleata cu ciment. Parcă tot ce face personajul Adi, în film, e împotriva voinței lui, e îndoială, e jenă, e sentiment de vinovăție, și tocmai această neostoită împotrivire conferă forță și autenticitate interpretării, aducându-l pe neprofesionistul Schiop în prima linie a profesioniștilor actoriei. Și partenerului său din film – Vasile Pavel-Digudai – i-a ”plăcut” atât de mult să fie actor, încât a făcut ulcer în timpul filmărilor.
Cel care îl va interpreta pe Alberto, cu tot histrionismul pe care etnia îl are în sânge, era agent de pază sau așa ceva, în Ploiești. Nu e gay, n-a făcut pușcărie, nu e pasionat de păcănele, are nevastă și copii, nu agreează deloc subiectul filmului, nu i-a plăcut să învețe 120 de pagini. Și atunci, cum de a acceptat să joace un rol care ar putea să-i aducă oprobriul întregului neam gitan? Ne-a răspuns cu sinceritate: ”Din cauza la bani!” Exact așa gândește și Alberto, amărâtul cu 14 ani de pușcărie la activ, care ar face orice ”din cauza la bani”. Acum e o Ariadnă nu tocmai atrăgătoare, care îi va desluși lui Adi calea prin labirintul mucilaginos al manelelor – tema unei lucrări de doctorat (chiar a fost scrisă și se găsește în librării).
Digudai e credibil ca amorez siropos/alunecos, lăcrimând la filme indiene, dar și ca mascul învârtoșat, stăpân pe ”femeia” lui (sunt câteva secvențe de un umor nebun, tocmai prin naturalețea lor necăutată). Alberto e grațios ca ursul la pubelă, tapează de bani cu iscusință, dar, până la urmă, ni se revelează în tot adevărul lui: n-are acte, n-are un acoperiș deasupra capului, n-are bani, n-are școală, e sclavul unei rude mai înstărite. Pe scurt, e un nimeni, un nenorocit, un disperat. Contrastul frapant dintre Adi și Digudai, comic și tragic deopotrivă, e despre ciocnirea a două galaxii incompatibile, despre o iubire care nu e iubire, despre resemnare ca formă a disperării.
Scenariul a fost scris de Adrian Schiop împreună cu Ivana Mladenovic, aflată la primul ei lungmetraj artistic. Sigur că ochiul cinematografic a fost al regizoarei, care a știut să aleagă esențialul din romanul lui Schiop, să îmblânzească puțin limbajul personajelor (ne aflăm în Ferentari, nu?) și scenele de sex, să nu facă icter pudibonzii fundamentaliști. Acuma, dacă suntem corecți, vom recunoaște că limbajul personajelor din cartea lui Schiop nu e deloc mai licențios decât limbajul băiețandrilor care joacă fotbal în spatele blocului. Și nu în Ferentari, ci pe aici, prin centru. ”Nu a fost intenția mea să educ pe cineva” – spunea Ivana Mladenovic. A vrut doar să spună o poveste despre un fel de love story care se întâmplă în ghetou. Atât. Și a reușit. De apreciat faptul că nu s-a lăsat ispitită de spectrul pitorescului de tip kitsch. Cartierul romilor e prezentat în străfulgerări: blocul decrepit și nunta cu limuzină albă și mireasă cu rochie scumpă, și gălăgia aferentă, și copii printre gunoaie și șandramale în curs de dărâmare, și cârciumi pestilențiale, și comersanți de telefoane furate, și grandomania exprimată prin imensul portret al lui Bursuc, și cântăreții de manele care, la o vârstă fragedă, îmbogățesc impresarii ”salvatori”.
Camera lui Luchian Ciobanu surprinde exact atât cât trebuie și cum trebuie din atmosfera unui loc în care sărăcia este dusă la extreme. Cât despre soldații din titlu, ei nu apar în film. Doar se vorbește despre niște copii în uniforme, cu ghiozdane, care nu sunt trimiși la școală, ci la cerșit sau la furat. N-a trebuit să mergem până în Ferentari pentru a-i vedea și noi.
Gabriela Hurezean