120 BPM, MȚR și fariseii
Nu știu cum e să fii gay, n-am avut experiențe de genul, prin urmare nu am vreo competență care să-mi permită exprimarea unor păreri pro sau contra. În aceeași ordine de idei, nu mă interesează ce fac adulții în paturile lor, atât timp cât activitatea lor erotică nu încalcă vreo lege. Pe de altă parte, ”120 bătăi pe minut” (Grand Prix la Cannes) nu este neapărat un film despre homosexuali. Filmul lui Robin Campillo, după un scenariu pe care l-a scris împreună cu Philippe Mangeot, pe baza unor experiențe personale în Act Up, are ramificații mult mai bogate, în zona politicului, a conștiinței publice, a prejudecăților.
Poate fi considerat și un manual de activism social și organizare a protestelor. Motiv pentru care primele 30 de minute ale filmului par (și chiar sunt) plictisitoare. Cu atât mai mult, cu cât jocul actorilor este atât de firesc, încât ai impresia că vezi un documentar despre organizația Act Up, înființată în 1989, odată cu declanșarea epidemiei de SIDA. Vedem întâlnirile activiștilor, discuțiile (polemicile) privind modul în care se poate protesta mai eficient față de statul indiferent, condus pe atunci de Mitterand (vă amintiți: ”Francois Mitterand est l’ami de l’assassin !”). Pe scurt, cercetătorii au descoperit o antiprotează care ar putea salva viețile multor seropozitivi, dar leacul miraculos întârzie să fie lansat din motive mai mult sau mai puțin oculte. Lașitatea sau indolența celor care au descoperit molecula salvatoare, mafia farmaceutică și cea a asigurărilor, ura față de homosexuali… Dar, așa cum scrie pe pancartele celor de la Act Up, ”ignoranța e inamicul, cunoașterea e arma”. Subtil, printre rânduri, sunt demontate prejudecăți periculoase. Asemenea ”colindătorilor” de la Muzeul Țăranului, mulți ”credincioși” sunt convinși că SIDA este o pedeapsă aplicată de Dumnezeu homosexualilor, curvelor și drogaților. Care trebuie lăsați să moară și să ardă în focul Gheenei.
Numai că Marco (Teophile Ray) nu e nici gay, nici drogat, nici curvă. Are 12 ani, suferă de hemofilie și a fost infectat cu SIDA în cursul nesfârșitelor transfuzii. Întâmplător, exact pe el îl aruncă în dubă poliția, la protest. Ne amintește, cumva, acest Marco, de toți copiii seropozitivi, infectați prin spitalele și orfelinatele din România? Sean (Nahuel Perez Biscayart) a fost un copil cu orientare sexuală tradițională, până în ziua când proful de mate l-a luat sub aripa lui ”ocrotitoare”. Sună cunoscut și episodul ăsta, nu-i așa? Că doar avem, și noi, profii și popii noștri, care se ocupă cu pervertirea discipolilor. Unii care n-au văzut filmul și vorbește gura fără ei spun că ”120 BPM” este un film despre pedofili (?!). Hai să elucidăm lucrurile: nu e despre pedofili ci, prin povestea lui Sean, este un manifest clar împotriva pedofililor! Încercând să prevină apariția unor noi cazuri de SIDA, cei de la Act Up se adresează elevilor, împart prezervative în școli etc. Sigur că și aceste acțiuni sunt primite cu ostilitate de ”credincioșii” convinși că, în marea lor sfințenie, ura față de aproapele e obligatorie. Ca și ignoranța violentă. Aia care crede că ”120 BPM” e un film porno cu homosexuali.
Sigur, sunt și gay acolo, dar în limita decenței (și chiar a picturalității, pe alocuri). Există și o poveste de dragoste care se termină prost. Dar, cum spuneam, mai presus de toate, filmul lui Campillo ne învață cum se face un protest reușit, în pofida animozităților și orgoliilor din interior (iar sună cunoscut, nu?). Contrar așteptărilor, nu lipsește nici poezia din această dureroasă istorie, mai ales datorită imaginii semnate de Jeanne Lapoirie. Cât de flegmatic și blazat ai fi, cinefilule, acea Senă roșie de la sfârșit te va ciupi de emoție. Pe pariu!
Gabriela Hurezean