Premieră la TNB: ”Orchestra Titanic”, oceanul și gara părăsită
Spectacolul ăsta pică destul de greu tocmai acum, când noi, ca nație, constatăm iar și iar că trenul spre lumea mai bună continuă să treacă prin gara noastră doar precum o străfulgerare. Sigur, în ciuda adevărurilor neplăcute, conținute în piesa ”Orchestra Titanic”, dramaturgul Hristo Boicev (alături de regizorul Felix Alexa) presară și niște praf de râs peste replici. Și se râde, chiar dacă râsul mai și ustură pe alocuri. Piesa bulgarului e despre patru oameni ai străzii care s-au adăpostit într-o gară dărăpănată. Ei, gara asta e primul lucru care m-a captivat. Cum am ajuns în Sala Pictura (Teatrul Național din București) ca de obicei, cu vreo 10 minute mai devreme, am avut timp să contemplu decorul creat de Andrada Chiriac.
Mi-au trecut prin minte ruinele pictate de Louis Daguerre, Jan Peeters, Marco Ricci, Viviano Codazzi ș.a., dar parcă niciuna dintre ele nu avea viață ca gara asta care, de-a lungul spectacolului, îți dă senzația că respiră și, în funcție de cum o atinge lumina, devine catedrală scufundată, îmbrățișare, amenințare, lume întreagă, coșmar, speranță, disperare. (Imaginea e copiată de mine din caietul program). Hotărât lucru, avem în Andrada Chiriac un scenograf de foarte mare anvergură, stau mărturie și celelalte decoruri pe care le-a creat (”Revizorul”, ”Terorism”, ”Butoiul cu pulbere”, ”Hotelul dintre lumi” etc.).
Demult n-am mai văzut un spectacol în care ceea ce se vede să fie într-o osmoză atât de armonioasă cu ceea ce se aude. Ilustrația muzicală, aleasă de Felix Alexa și Cristina Giurgea, cuprinde partituri de Beethoven, Gorecki, Ada Milea, Alexander Bălănescu. Tema trenului (cvartetul de coarde nr.2 de Henryk Gorecki) se poate descrie ca un parfum: nota de bază, monotonă, sacadată, amintește de goana fără țintă a trenului, nota de vârf, stridentă, terifiantă, pare un strigăt de ajutor înainte de ultima respirație. Apoi, mai este scena în care se cântă ”Odă bucuriei” (Simfonia a IX-a de Beethoven). Claudiu Bleonț, în prim plan, cu vocea lui penetrantă, de tenor, mi-a amintit de același Claudiu Bleonț, pe la începutul anilor 90, cântând din ”Carmina Burana”, în ”Audiția” lui Andrei Șerban, tot pe scena Naționalului bucureștean.
Surprinzător cum îl știm, Bleonț este, acum, magicianul Harry (Houdini, dacă vreți), care poate să scoată din gură trei ouă întregi, unul după altul. Sau îngerul morții? Tania Popa – Liubka – scoate panglici pe gură, dar nu șmecheriile învățate de la magicianul Antonio sunt cele mai importante aici. Impresionantă este capacitatea actriței de a se transforma, în fracțiuni de secundă, dintr-o prostituată zdrențăroasă și bețivă, în aristocrata care cântă, transfigurată, la vioară, undeva, în adâncul oceanului. Mihai Călin este un fel de regizor/dirijor/ raisonneur/mitoman – Meto. Știe să cânte ”din Beethoven, Brahms, Bach și Feuerbach”, a studiat filosofia la Conservator și psihiatria la spitalul de psihiatrie, dar și la școala vieții și, cu toate competențele acestea la bază, înscenează la nesfârșit venirea trenului care, poate, va opri cândva și în gara părăsită.
Cel de-al patrulea om al străzii, Luko, este interpretat de Mihai Constantin care rămâne cumva la suprafața personajului, e drept, nici rolul nu e prea complex, din scriitură. Nu știu alți spectatori ce au văzut, dar eu l-am văzut tot timpul pe Mihai Constantin și nu pe Luko, fostul șef de gară, devenit boschetar. O fi avut o seară mai proastă… Nu același lucru se poate spune despre Richard Bovnoczki, un actor care se livrează în totalitate personajului. Profund, nuanțat, convingător. Doko nici măcar nu seamănă cu Bovnoczki, este, cu adevărat, îngrijitorul de la zoo, care a vândut pe băutură hrana animalelor, până când acestea au murit. Doko o plânge pe Katia, ursoaica pe care a îndrăgit-o, dar asta nu l-a împiedicat s-o lase să moară de inaniție.
Ursoaica și magicianul Harry vor aduce suprarealismul în lumea acestor năpăstuiți. Căci spune Harry: ”În lumea reală, trăiește trupul, în lumea nevăzută a viselor și speranțelor – trăiește spiritul.” Și spune Hristo Boicev, în interviul acordat Anitei Neagu: ”Iluzia este fundamentul existenței umane. Și tot iluzia este cea care îi determină pe oameni să continue să trăiască, să ducă mai departe ce au de făcut. Ideea că așteptăm ca în viitor să ni se întâmple ceva mai bun e tot o iluzie. Logica, din păcate, ne contrazice. În viitorul cel mai îndepărtat vom dispărea cu toții, așa cum dispar și personajele din piesa mea.” Cât despre Felix Alexa, e ca de fiecare dată, la fiecare nou spectacol al său. Știe exact ce vrea să spună, știe exact cum trebuie să spună, construiește cu o rigoare farmaceutică personaje, emoții, idei, pentru ca, în final, să coaguleze totul într-o iluzie/trăire profundă, întâmplată pe scenă și în spectatori. Finalul necruțător propus de autorul piesei este cumva alinat prin montarea lui Felix Alexa, care aduce un licăr de speranță: ”Spectacolul meu vorbește despre teatru și viață, despre cum ne putem salva, măcar parțial, dintr-o existență frustrantă și anostă, sperând la o altă dimensiune creată prin iluzie. O iluzie pe care ne-o creăm fiecare în intimitate, ca alternativă salvatoare.” Și, cine știe, poate că iluzia se va materializa cândva. (Vai, mă minunez și eu ce pozitiv gândesc!).
Gabriela Hurezean
Fotografii de Florin Ghioca