”Un pas în urma serafimilor” – despre fariseism și pervertire
În plin scandal sexual cu popi, Daniel Sandu își lansează lungmetrajul de debut, ”Un pas în urma serafimilor”, propunând o privire lucidă asupra omenescului raportat la sacralitate. Aproape nimic despre sex, dar totul despre ceva mult mai grav: coruperea sufletului. Doar privit cu foarte multă atenție, filmul te lasă să distingi păienjenișul de sugestii metaforice, fără de care nu poți decât să rămâi cumva la suprafața lucrurilor. Primul exemplu care îmi vine în minte: Gabriel poartă numele arhanghelului Bunei Vestiri, este îngerul cu crinul purității în mână. Aceasta este ipostaza în care i se deschid porțile seminarului teologic. Intrarea în altarul interzis muritorilor de rând (primul lui gest de nesupunere), se face prin ușa pe care e pictat arhanghelul Mihail, îngerul cu sabia, cel care conduce oștile dumnezeiești în războiul împotriva răului. Lângă aceeași ușă se va întâmpla ”aria cea mare”, spovedania lui Gabriel în fața preotului Ivan.
Pe Ștefan Iancu l-am văzut prima oară când era mic, într-un film prost, intitulat ”Nașa”. Mi-a părut bine că am văzut thriller-ul de doi lei doar datorită acelui copil care se anunța, încă de pe atunci, ca un viitor mare actor. Iată că acest Gabriel al său confirmă, și el, un talent ieșit din comun, chiar în zilele în care Ștefan Iancu așteaptă rezultatele examenelor de admitere la UNATC. Cu siguranța unui (deja) profesionist, el este copilul de 14 ani, care pătrunde în lumina încețoșată a seminarului, adolescentul curat, care vrea să știe de ce ”crede și nu cerceta”, băiatul îndrăgostit, băiatul pus pe șotii, apoi tânărul care se lasă atras în bolgiile răului, dar nu uită nicio clipă de ce a vrut să se facă preot.
Seminarul descris de scenariul/filmul lui Daniel Sandu este un fel de spațiu concentraționar, în care catalogul se numește cazier și pe care nu-l poți părăsi decât cu bilet de voie de la părintele pedagog. Aici, smerenia se inoculează cu mijloace securistico-polițienești. Cel care a instituit regimul de teroare în școala de popi, este părintele Ivan, magistral interpretat de Vlad Ivanov. De o cucernicie onctuoasă, ipocrită, cabotină, acest personaj conține, în egală măsură, și securistul, și inchizitorul, și fariseul perfect. El este cel aflat mereu cu un pas în urma ”serafimilor” (elevii de la seminar), vânând păcate de neiertat și cultivând șantajul, spaima, trădarea. ”Ivan vrea să facă lucruri bune cu metode greșite” – spunea Daniel Sandu la avanpremiera cu presa. Poate știe el mai bine, doar povestește despre cei cinci ani pe care el însuși i-a petrecut în seminar.
Dar privite, așa, din exterior, lucrurile pe care le urmărește părintele Ivan nu sunt chiar atât de bune, pentru că servesc binelui personal, nicidecum slăvirii Domnului (vezi cum a ajuns directorul seminarului!). Și chiar dacă, printre cele zece porunci, nu există una care interzice pervertirea conștiințelor, găsim una care îl privește direct pe părintele Ivan: aceea care se referă la trufie. La setea de putere. Sigur că putem vorbi și de o doză consistentă de sadism, revelată, de pildă, în secvența cu seminariștii muștruluiți în ploaie de părintele Ivan. Carele are umbrelă. Și mai are o mulțime de dosare în care adună declarații. De la toți, despre toți. Fix ca la secu. Delațiunea înflorește, Ivan se ridică tot mai sus în ierarhia școlii. Toți cei care nu i se supun orbește sunt eliminați din schemă. O foarte bună opțiune regizorală a fost distribuirea lui Ilie Dumitrescu jr în rolul lui Olah, băiatul din ultimul an, care îi inițiază pe boboci în tainele vieții din seminar și din afara lui. El îi va oferi și lui Gabriel prima lecție de supraviețuire: ”Să nu ai încredere în nimeni!”. Tot el va remarca sarcastic, privind pupătorii de moaște: ”Uite-i cum se calcă în picioare, pentru Dumnezeu și pentru noi!”.
Sigur că Olah va deveni, văzut din perspectiva lui Ivan, un dușman din interior al bisericii. Iar biserica trebuie apărată de dușmanii din interior și din exterior. Cum? ”Adunând informații” – după cum singur recunoaște abominabilul personaj. De la cine? De la adolescenții pe care îi pervertește prin șantaj și promisiuni găunoase. Pentru că fiecare, luat în parte, are motivul lui să devină preot. Cineva reproșa filmului o oarecare inconsistență a personajelor. Nu sunt de aceeași de părere. Despre colegii lui Gabriel, Voinea (Cristian Bota), Aid (Ali Amir), Tudor (Niko Becker), Dorneanu (Ștefan Mihai), Andrei (Alfred Wegeman) ni se dezvăluie exact atât cât trebuie pentru a ne face să înțelegem de ce s-au înscris la seminar și cum s-a făcut de-au ajuns niște turnători. Deși unii dintre ei nu sunt actori profesioniști, evoluează de la egal la egal alături de celebrități precum Vlad Ivanov, Lucian Pavel (tatăl lui Gabriel) sau Valer Dellakeza (preotul bătrân, personaj cheie în poveste). Un film foarte bine coagulat în jurul ideii de credință + biserică + Dumnezeu. Un film despre ceea ce este și ceea ce ar trebui să fie. Spre final, Gabriel mărturisește de ce a vrut să se facă preot: să-i ajute pe oameni să-l găsească pe Dumnezeu, găsindu-și, astfel, și liniștea. În film, Gabriel rămâne la seminar. Dar finalul filmului se împlinește în viața reală: Daniel Sandu a făcut cinci ani de seminar teologic, dar a renunțat la ideea de a deveni preot și s-a făcut regizor de film. Uneori, și arta e o formă de mântuire.
Ce aș reproșa filmului său? Că e prea lung? M-am întrebat ce aș putea să tai din filmul care durează două ore și jumătate. M-am gândit mult și bine și am ajuns la concluzia că n-aș putea să tai nimic. Nicio fracțiune de secundă. Prin urmare, bravo, Daniel Sandu! Un debut glorios, care prevestește ploaie de premii. Ca majoritatea filmelor produse de Ada Solomon.
Gabriela Hurezean
Credit foto: Hi Film Productions