”Afterimage” – Stigmatul sângeriu al totalitarismului
La 90 de ani, Andrzej Wajda și-a încheiat filmul de adio, acest tulburător ”Afterimage” (”Imaginea de apoi”). Apoi a închis ochii pentru totdeauna, ducând pe retină imaginea totalitarismului ucigaș. Azi, în România, această imagine pare să renască înfricoșător. Știm cum a fost înainte de 89, știm ce se întâmplă acum. Filmul lui Wajda ar trebui să ne fie semn. Semnul. De ce și-a ales ca temă pentru ultimul său film exact viața lui Władysław Strzemiński, un pictor avangardist, pe care regimul stalinist l-a anihilat fizic și a făcut tot posibilul să-l șteargă și din memoria publică? E limpede: pentru că totalitarismul lovește mai întâi în cultură, în rădăcina spirituală a omului transformat în fantoșă. Sună cunoscut, nu-i așa?
Władysław Strzemiński a rămas, după primul Război Mondial, cu o mână și un picior. Partea stângă i-a fost mutilată. O realitate metaforă, o glumă proastă a sorții. Continuă să trăiască și să se miște având doar mâna dreaptă, cea cu care pictează. Și o tuberculoză galopantă. Dar e cel mai iubit profesor al facultății de arte plastice din Lodz. Îi învață pe studenți că ”arta nu e decorațiune, arta e descoperire”. Și ”pictați în armonie cu voi înșivă”, căci ”trebuie să cunoști creația altuia doar pentru a o respinge și a-ți găsi, apoi, calea proprie” și ”contează doar cei care creează forme noi”. Asta, în timp ce regimul stalinist, care cotropea Polonia, tocmai impunea limbajul uniformizant/mankurtizant al realismului socialist.
Sigur că geometriile abstracte din tablourile lui Strzeminski insultau grav capacitatea de înțelegere a activiștilor de partid și a securiștilor, iar opera sa, ”Teoria Viziunii”, proiecta în derizoriu ”valorile” realismului socialist. În concluzie, recalcitrantul artist trebuia umilit, zdrobit, condamnat la moarte. Aceasta este povestea reprodusă cinematografic de Vajda într-o suită de cadre excelând în picturalitate. În lumea gri, în atelierul gri, în lumina gri, pictorul gri, așezat pe podea, ridică pensula pentru a pune pe pânză prima tușă de culoare. E fracțiunea de secundă în care lumina se face roșie, pervertită de bannerul sângeriu, coborât pe fațada clădirii, pentru a proslăvi mutra lui Stalin. Pictorul, numit de studenții săi Mesia al picturii moderne, se târăște la fereastră și sfâșie cârpa care i-a furat lumina.
Până la urmă, va plăti cu viața pentru actul său de curaj. Genială parabolă despre condiția artistului în vremuri de restriște, condiție pe care Vajda și-a asumat-o așa cum ar trebui să și-o asume orice artist de ieri și de azi. Roșul, ca simbol, va defini și modul în care politicul totalitarist pervertește copilăria. Neputincios, Strzeminski își contemplă fiica recitând în fața oglinzii o odă închinată lui Stalin. Dar o vedem apoi pe Nika, sigură, mergând în urma sicriului mamei sale. Nika poartă un paltonaș roșu, iar babele de pe marginea drumului comentează: ”Uită-te la ea, a venit la înmormântarea maică-sii în palton roșu!” Fetița răbufnește: ”Altul n-am!”, apoi își întoarce pe dos paltonul, lăsând la vedere căptușeala neagră. Ar putea, oare, să spună cineva mai mult și mai sfâșietor decât spune Vajda, folosindu-se de o singură culoare?
Vădind o extraordinară forță a trăirii, Boguslaw Linda interpretează rolul lui Strzeminski în limitele firescului necontrafăcut, rezistând cu bine ispitei de a cădea în capcanele patetismului. Fără a gesticula inutil, fără a ridica tonul, Linda ne oferă portretul unui artist dispus să sacrifice totul pentru arta sa, pentru libertatea sa de expresie. Un om bun și frumos, care își acceptă cu seninătate martiriul.
Bronislawa Zamachowska este Nika, fiica pictorului, o adolescentă greu încercată de viață, care abia începe să deslușească hățișurile unei istorii necruțătoare. Un copil prea devreme maturizat, pentru care viitorul se deschide ca un haos de nepătruns. Minunată actriță, ce păcat că o vedem atât de rar, din cauza difuzorilor care ne intoxică răzbit cu thrillere americane de categoria C. Îi mai putem vedea în roluri memorabile pe Zofia Wichlacz (Hannia, studenta care își adoră profesorul), Krzysztof Pieczynski (poetul Julian Przybos, bun prieten al artistului), Mara Semotiuk (Roza Saltzman, cea care va salva o parte din lucrările lui Strzeminski, ducându-le în Israel).
”Am vrut să arăt conflictul dintre o individualitate distinctă și statul socialist, care încearcă să controleze toate aspectele existenței umane. – spunea Andrzej Wajda – Cum poate o ființă umană să se opună aparatului de stat? Ce preț ai de plătit pentru libertatea de expresie? Ce opțiuni ți se oferă într-o țară totalitară? Deși credem că sunt doar întrebări ale trecutului, încep încet, încet, să ne persecute și astăzi. Și nu trebuie să uităm ceea ce știm deja despre felul în care trebuie să le răspundem.”
Nu trebuie să uităm. Nu trebuie să uităm. Nu trebuie să uităm.
Gabriela Hurezean