Teatrul ”Nottara”: Damian și Măniuțiu, leii în ”Iarna”
N-am nici cea mai mică ezitare când spun: Adrian Damian este, de departe, cel mai bun scenograf din câți există în teatrele noastre. Ceea ce creează el nu este un simplu decor, ci o galaxie profund originală, care vibrează, respiră, absoarbe, modelează, transmite, transformă. Fiecare creație a lui Adrian Damian este o lume vie, unică, surprinzătoare. De pildă, nu știu dacă ”O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții” (TNB) ar fi avut acel succes fulminant fără oglinzile lui Damian! În ceea ce privește ”Iarna” lui Jon Fosse, montată de Mihai Măniuțiu pe scena Teatrului ”Nottara”, lucrurile stau la fel.
Din păcate, n-am la îndemână textul lui Fosse (tradus de Carmen Vioreanu) și n-am de unde să știu cât din el a fost condensat în adaptarea Ancăi Măniuțiu. Poate că nici nu are importanță. Povestea este atât de banală, atât de cunoscută oricui, încât nici nu are nevoie de prea multe cuvinte. El și ea se întâlnesc, se iubesc, se despart, se reîntâlnesc, sapă tuneluri paralele, sunt pătimași, sunt lași și, sigur, urmează nefericirea, resemnarea, frigul. Cum spuneam, povestea nici nu contează atât timp cât avem altceva care spune lucruri dincolo de poveste.
Mi-am ocupat locul în sală și am contemplat o vreme ceața lăptoasă care lumina scena. Mi-am dat seama de unde vine ceva mai târziu, când fulgii zburători rămâneau agățați pe ceva invizibil. Da, era cortina din voal alb, în spatele căreia se întâmplă iarna. Cortina, voal de mireasă, cortina – giulgiu, căci ești ca și mort atunci când te părăsește curajul de a iubi. Dincolo de voalul ambiguu, iarna lui Damian este o cutie albă, din care nu poți să evadezi. Însăși lumina se comprimă în gratii. Cerul e foarte jos, e înghețat și te poți lovi cu creștetul de el, la cea mai mică încercare de a te ridica mai sus decât îți este permis. Decât îți permiți.
Doi oameni maturi se întâlnesc. Ea crede că e femeia vieții lui. El crede că n-are nimic de înțeles, a fost o simplă aventură. Catrinel Dumitrescu este femeia care redescoperă iubirea, care speră, care imploră, Andi Vasluianu este bărbatul care nu mai speră, nu crede că mai poate trăi o iubire pasională, care nu-și dorește complicații. Andrea Gavriliu și Ștefan Lupu exprimă prin dans inefabilul, partea nevăzută a celor doi. Mai tineri, mai pătimași, mai curajoși, mai sălbatici, mai dornici de libertate. Sunt spiritele descătușate, celebrând iubirea și trăind sfâșierea.
Extraordinară coregrafia concepută de Andrea Gavriliu, această adevărată minune a dansului contemporan, care știe totul despre sculpturalitatea mișcării, despre gest ca emoție pură, despre chimia dintre trup, muzică, mesaj. Perfect acordată cu atmosfera spectacolului și susținând-o subtil, muzica semnată de Mihai Dobre și Ana Teodora Popa aduce necesarele accente de culoare în lumea ucigător de albă.
Ca de fiecare dată, regizorul Mihai Măniuțiu și-a strâns în jur un grup de artiști care înțeleg profund valențele operei de artă pe care o creează împreună. Și finalitatea ei. Iarna lui Măniuțiu: un poem genial, o lecție despre iubire/ neiubire. O poveste despre tine, spectatorule.
Gabriela Hurezean
Fotografii de Adi Bulboacă