Premieră la ARCUB: Idolul, Ion Anapoda și enigma din dulap
Când am primit invitația la premiera cu ”Idolul și Ion Anapoda”, am avut imediat viziunea unei comedii romantice de epocă. Dulce și roz. O viziune nu tocmai încurajatoare. Dar m-a provocat distribuția: cinci actori cu locuri speciale în galeria mea de preferințe. Așa că am purces la drum cu încredere și ceea ce am văzut a fost peste așteptări.
Mariana Cămărășan (care semnează inspirata regie alături de Toma Dănilă) a adaptat piesa lui G.M. Zamfirescu, recitind-o cu fină ironie și transformând-o într-o poveste atemporală, universal valabilă. Rolul titular i-a fost încredințat lui Richard Bovnoczki, un actor care poate juca orice vârstă, orice stare, orice situație, fără machiaj sau alte adjuvante. Un actor care îți merge drept la inimă, pe căi numai de el știute.
Ion Anapoda, în versiunea Bovnoczki, este un visător incorigibil, un om bun, chiar și atunci când se dedă machiavelâcului. Este atât de discret și umil, încât nici nu i se rostește numele, fiind doar ”Dânsul” pentru cei din casă. Și nu renunță la bunătate/inocență, deși știe că va fi tratat drept imbecil și anapoda. O situație cunoscută, nu-i așa? E o adevărată încântare să-l vezi cum jubilează călcând cu galoșii pe covorul sacru, cum se fâstâcește mereu, cum devine Pygmalion pentru noua Galateea, nefericita Frosa, cum pritocește planuri de anihilare a adversarului, cum rezistă unor avansuri amoroase pe care nu și le dorește.
Oana Pellea este Stăvăroaia, stăpâna casei. Cu haru-i infailibil, actrița conferă personajului viață, culoare, vibrație, consistență. E și zmeoaică dictatorială, și femeie singură, însetată de iubire, și intrigantă, și vulnerabilă, și atotștiutoare, și înșelată în așteptări, dar niciodată resemnată. Explorându-și rolul până la ultima fibră, actrița își schimbă până și timbrul vocii, în slujba identificării profunde cu personajul. Stăvăroaia Oanei Pellea este cameleonică: o scorpie în raport cu Frosa cea din flori, ocrotitoare și complice/interesată cu Mioara, nepoata favorită, romanțioasă și tandră cu bărbatul care ar putea să-i dăruiască o iubire târzie.
Stăvăroaia dansează conga și tango, poruncește, oftează, terorizează, speră, se bucură, e dezamăgită și, în general, are un haz nebun, care te trimite cu gândul, obligatoriu, la o altă splendidă performanță a Oanei Pellea, Veta, din ”Noaptea furtunoasă” regizată de Mihai Măniuțiu.
Cu admirabil simț al măsurii, Cristina Casian creionează o eroină caricaturală: Mioara, nepoata Stăvăroaiei, este ”femeia fatală” pe care o iubesc toți bărbații din piesă. Naivă, credulă, influențabilă, aproape că face jocurile interesate ale Stăvăroaiei, acceptând compania ”Morții Obosite”, directorul adjunct de la bancă, cocoșat, dar bogat. Deși, în această versiune regizorală, Mioara este o proastă ridicolă, la modul cel mai concret, Cristina Casian își ține în frâu cu măiestrie personajul, acordându-i exact cantitatea de ironie de care e nevoie.
Oropsita Frosa (pe care Stăvăroaia o urăște, oarecum motivat) este magistral interpretată de Florina Gleznea. Copila luată ”de suflet” parcurge o traiectorie destul de grea, în condițiile date, de la servitoarea terorizată, speriată, nevricoasă, la domnișoara care, încet, încet, se lasă cizelată. Pentru ca Frosa să nu devină un fel de Cosette, patetismul personajului este tăiat regizoral prin nota de burlesc dată de bătăile cu mătura, cu papucul și cu ce se mai nimerește. Momente pe care actrița le parcurge cu nonșalanță, fără a-și pierde acea capacitate – pe care i-am admirat-o mereu – de a spune mai multe cu ochii.
István Téglás propune un Valter mereu depășit de situație, un păcălici amintind prin grație, mobilitate, expresivitate, de celebrul Valentin le Desossé al lui Toulouse-Lautrec. Valter se vrea un dandy cuceritor, dar nu e decât e un fel de copil mare, uimit și neajutorat, asistând neputincios la rătăcirile femeii iubite. Și cu acest personaj, abordat într-o cheie cu totul și cu totul inedită, István Téglás demonstrează polivalența luxuriantă a talentului său.
Totul, în acest spectacol, este încărcat cu haz. Vladimir Turturică a creat un decor asortat: rame groase, fără conținut, covor – carpetă cu Napoleon călare, în amintirea răposatului Stavăr. Umorul, mai mult sau mai puțin latent, mustește în viziunea regizorilor Mariana Cămărășan și Toma Dănilă. Acel strigăt al Stăvăroaiei, ”Stavăr? Toată lumea-n dulap!” e de un comic criminal și spune totul despre fosta ei căsnicie, în care ”fiecare era cu ale lui”. Ca să nu mai lungim vorba, ”Idolul și Ion Anapoda” , noua premieră de la ARCUB, este o comedie ca la carte, prietenoasă și relaxantă, numai bună de încălzit o seară ploioasă, de toamnă.
Gabriela Hurezean
Fotografii de Cătălina Flămânzeanu