”Fata din curcubeu”, rezonanța și clavecinul
Am văzut toate cele trei întruchipări ale ”Fetei din curcubeu” (Tania Popa, Marcela Motoc, Ilona Brezoianu). Toate sunt bune, dar mie mi-a plăcut cel mai mult versiunea Marcelei Motoc, pe care am văzut-o la Teatrul de Artă din București. Poate sunt subiectivă. Poate e o simplă chestiune de rezonanță în zona plexului solar.
Lia Bugnar, autoarea textului și, în același timp, regizorul celor trei one woman show-uri, povestea, cândva, cum s-a născut ”Fata din curcubeu”. Tania Popa a simțit o nevoie imperioasă de a cânta niște piese rusești, dar avea nevoie de un text care să motiveze scenic mult dorita cântare. I-a cerut ajutorul Liei Bugnar, iar aceasta i-a scris ceva care depășește sensibil condiția unui simplu liant între două melodii. Un text foarte bun, dar tot atât de riscant. Pentru că ”Fata din curcubeu” dansează cu grație pe tăișul extrem de subțire al graniței dintre monodramă și melodramă. Orice accent greșit, orice intonație în cheie nepotrivită poate arunca în derizoriu eșafodajul construit din materiale fragile. Cum ar fi sufletul.
Și, dacă tot vorbim despre un spectacol cu muzică, cred că un termen de comparație pentru interpretarea Marcelei Motoc ar fi ”Clavecinul bine temperat”, în care tonalitățile gamei cromatice se supun celor mai subtile modulări. Fata din curcubeu își vinde trupul și cerșește cântând pe stradă, dar nu este un pui vulgar al pegrei. S-a născut într-o familie care trăia în spiritul muzicii, al dansului, al poeziei. A fost un copil care s-a bucurat de iubire, ocrotire, educație. Oricât de adânc te-ai prăbuși, lovit de soartă, n-ai cum să pierzi aceste lucruri. Ele te hrănesc, ele te ajută să supraviețuiești. Să visezi. Să speri. Să ai grijă de pisică. Să cânți. Pe stradă. Șansonetele lui Edith Piaf. Bine alese. Și La Môme cânta pe străzi ca să nu moară de foame.
În fiecare secundă a spectacolului, am simțit că Marcela Motoc își iubește personajul. Mult de tot. De aici și căldura învăluitoare pe care o simte până și spectatorul din ultimul rând. Această fată din curcubeu își spune povestea fără note false, fără îngroșări patetice. Și surâsul, și lacrimile ei sunt sincere. Vrei, nu vrei, devii părtaș la micile ei bucurii și la marile ei drame. Marcela Motoc vibrează în cântec, împarte cu tine lumea ei, care trece dincolo de scenă, vorbește despre filme pe care le-ai văzut și tu, despre viață și moarte.
Senzualitatea ei e la fel de tristă ca pantofii prea mari, ciorapii rupți, strugurele cu boabe căzute, pe care vrea să-l împartă cu tine. Fata din curcubeu nu este o prostituată de centură. Ea este copilul rătăcit într-o lume ostilă, care nu-i oferă nicio șansă. Un copil care nu și-a pierdut puritatea, care te ustură, dar e imposibil să nu-l iubești.
Gabriela Hurezean
Fotografii de Cătălina Flămânzeanu