Premieră la Comedie: ”NINA” sau pescărușul împăiat, la ora răzbunării
Cehov a fost medic. Deci știa că un glonț tras în cap nu e întotdeauna fatal. Poate așa se explică finalul deschis al ”Pescărușului”. Poate că ar fi scris un sequel dacă n-ar fi trăit doar 44 de ani. Și, totuși, iată că sequel-ul există, creat de un fin cunoscător al spiritului cehovian, Matei Vișniec. ”NINA sau Despre fragilitatea pescărușilor împăiați” duce mai departe povestea triunghiului inițial: Nina – Treplev – Trigorin.
Locul: vechiul conac al Arkadinei, încremenit într-o iarnă eternă. Timpul: se anulează când Nina oprește pendulul. Avem, așadar, o glaciațiune atemporală, din care cei trei vor putea evada. Sau nu. Niște ratați: Nina – o actriță fără glorie, Trigorin – un fost mare scriitor, părăsit de muze, Treplev – un dramaturg bun, dar neînțeles. Kostea Treplev nu mai are alura romantic-clorotică din tinerețe. Nina îi va aminti asta când va apărea din nou în viața lui, după 20 de ani. Ea însăși schimbată. Subtil și cu o anume ironie latentă, Matei Vișniec îl lasă pe spectator să hotărască dacă Nina s-a schimbat în bine sau în rău, dacă finalul este sau nu fericit.
Distribuția pe care mizează regizorul Alexandru Maftei conține câteva rafinamente care fac deliciile inițiaților. Gheorghe Visu a mai fost Trigorin, în spectacolul montat de Cătălina Buzoianu la Teatrul Mic, în 1993. Lucian Pavel nu cred că a jucat încă vreun personaj din galeria cehoviană, în schimb, asemănarea lui cu Matei Vișniec este destul de ușor de remarcat. De trei ani, Mihaela Teleoacă joacă în ”Pescărușul” montat de Antoaneta Cojocaru la Teatrul Bulandra (Laboratorul de noapte). În spectacolul de la Bulandra este Arkadina, cea care își pierde și fiul, și iubitul. În spectacolul de la Comedie este Zarecinaia, cea care pune stăpânire pe amândoi. În ”Pescărușul”, Arkadina – Teleoacă zace precum un fetus bolnav, în nisipul negru. Aceeași poziție de fetus o preia Zarecinaia – Teleoacă în ”Nina” lui Vișniec.
Acum, Nina are în jur de 40 de ani. Mihaela Teleoacă exprimă cu maximă virtuozitate stările ei, mai mult sau mai puțin disimulate. Nu mai acceptă rolul de pescăruș ucis și împăiat. Vulnerabilă doar în aparență, Nina știe foarte exact ce vrea: să obțină plata pentru cei 20 de ani care i-au fost furați. Umilă și iubitoare în raport cu Treplev, devine o Gorgonă cu privire sticloasă de îndată ce apare Trigorin. De fapt, în nebunia ei, nu i-ar păsa dacă i-ar vedea morți pe amândoi. Și chiar îi ispitește cu pieirea, invitându-i să se dueleze pentru ea. Însăși intenția de a răspunde la sutele de scrisori pe care i le-a trimis Treplev (și le-a lăsat nedeschise), are o anume notă de sadism. E magnifică Mihaela Teleoacă în dansul acesta pe muchie de cuțit, între bine și rău, iubire și ură, iertare și răzbunare.
Treplev, în interpretarea lui Lucian Pavel, are, precum luna, o față vizibilă și una nevăzută. E singur în pustietatea înghețată, își taie singur lemnele, se hrănește cu ce vânează și pare total detașat de restul lumii. Dar reface în fiecare an micul teatru din grădină, semn că dramaturgul din el nu s-a resemnat cu tristețea de a nu fi înțeles. În raport cu Nina, care l-a părăsit, împingându-l la sinucidere, și Treplev este un pescăruș. O victimă. Foarte bine instalat în rol, Lucian Pavel propune în modul cel mai convingător un Treplev matur, ”cu burtă”, în care s-a stins pasiunea năvalnică din tinerețe, dar o reprimește pe Nina în numele fostei iubiri, sau, poate, din compasiune, sau, poate, pentru a-și alina singurătatea, sau cine știe de ce.
Spre deosebire de primul Trigorin, pe care l-a jucat la Teatrul Mic, un bărbat în floarea vârstei și în culmea gloriei, Gheorghe Visu dă viață magistral unui Trigorin îmblânzit (dresat?), cu aer de bunic grijuliu. A înfruntat gerul și nămeții venind după Nina, să se convingă că e bine și să-i aducă papuceii și hălățelul pe care trebuie să le aibă la îndemână când se trezește. Deși copleșit de senectute, Trigorin nu și-a pierdut umorul și gustul pentru persiflare.
Impecabil orchestrați de regizorul Alexandru Maftei, și având bune puncte de sprijin în decorul lui Vali Ighigheanu, costumele Brândușei Ioan și muzica lui Dragoș Alexandru, cei trei actori funcționează în armonie deplină, depănând povestea spre finalul care, departe de a se concretiza într-un răspuns, lansează câteva întrebări. Despre viață, despre revoluția în teatru. Încântat de cele văzute la premieră, Matei Vișniec a mărturisit că are momente când simte că el însuși e ”Treplev, cu piesele lui neînțelese”. Din fericire, sunt destui aceia care îi înțeleg și iubesc piesele, altfel n-ar fi cel mai jucat dramaturg român pe tot mapamondul.
Gabriela Hurezean
Fotografii de Alexandru Maftei