Premieră la TNB: Câinele mort, copilul autist, apele neliniștite ale minții
Noul spectacol intrat în repertoriul Teatrului Național ”I.L. Caragiale” din București, ”O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții” este, fără nicio îndoială, o producție de vârf. Din toate punctele de vedere.
Bestseller-ul lui Mark Haddon (17 premii literare, 6.000.000 exemplare vândute) a fost dramatizat de un as în materie, Simon Stephens, și montat pe scena Sălii Pictura a TNB de tânărul regizor, Bobi Pricop. A cărui acribie în atingerea perfecțiunii sugerează, mai degrabă, un bătrân artist chinez, care sculptează grup statuar într-un bob de orez. Ca orice director de scenă foarte bun, Bobi Pricop știe să-și aleagă (și mai ales, să-și impună!) aliații. L-a distribuit pe Ciprian Nicula – actor al Teatrului ”Anton Pann” din Râmnicu-Vâlcea – în rolul deosebit de greu al lui Christopher Boone, adolescentului autist, în vârstă de 15 ani.
Nu cred că Bobi Pricop l-a ales (doar) datorită faptului că a fost nominalizat la Premiile UNITER pentru rolul din ”Ești un animal, Viskovitz!”, jucat la Teatrul ”Anton Pann” din Râmnicu-Vâlcea. Am convingerea că primul motiv al alegerii a fost uimitoarea expresivitate care îi permite lui Nicula să nuanțeze un personaj cu totul și cu totul special. Christopher nu râde niciodată, consideră că metafora este o minciună (cum să arunci, la propriu, un ochi, sau cum să tragi, la propriu, cu urechea?), emite raționamente ca un calculator, în limitele unei logici stricte, matematice, nu suportă să fie atins și vede oamenii ca pe niște umbre gri ce se disting doar prin rezonanța vocii. Un copil cu sindrom Asperger nu gesticulează prea mult, dar Ciprian Nicula știe să exprime cu ochii și idei, și sentimente, și senzații. Când e încremenit și mut, spune totul cu ochii, și ceea ce spune cu ochii e mult mai important decât ceea ce rostește cu gura.
Nici Emilian Oprea n-a fost ales (neapărat) pentru că a devenit celebru interpretând rolul principal din filmul lui Tudor Giurgiu, ”De ce eu?”. Nu vedeta ancorată la Teatrul ”Maria Filotti” din Brăila l-a interesat pe Bobi Pricop, ci inepuizabila sa versatilitate. Căci, limitat de carcasa gri a viziunii băiatului, are de interpretat o galerie întreagă de personaje: tatăl iubitor, înăbușind în sine frustrări și furii și vinovăție, prietenul acestuia, un meseriaș dezabuzat, amantul Roger, flușturatico-isteric, polițiști etc. Pe toate le investește cu viață și sinceritate, vădind, dincolo de forța talentului, un remarcabil simț al măsurii.
Carmen Ungureanu interpretează cu sensibilitate rolul mamei care a capitulat și a trădat, dar care continuă să-și iubească fiul cu toată disperarea pe care ți-o dă obsesia culpabilității. Ana Ciontea parcurge, la rândul ei, un larg evantai de caractere, de la vecina înnebunită că i-a fost ucis câinele, femeia bârfitoare, profesoara lui Christopher, la nepăsătoarea londoneză. Și o face în mod exemplar. Cu discreție și corectitudine se achită Rodica Ionescu de un rol ceva mai modest, ca partitură. Spre deosebire de alte spectacole, care pot fi jucate foarte bine și în absența decorului, ”O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții” își împlinește adevărata dimensiune doar prin decorul lui Adrian Damian și proiecțiile video create de Dan Adrian Ionescu și Mizdan.
Felul în care lumea se reflectă în mintea copilului este exprimat prin cortine transparente, pânze de apă vălurită, neliniștită, oglinzi ce revelează, ascund, mint și absorb, sunt metropola și vacarmul și tot universul cu toate găurile negre și toate galaxiile. Contribuie din plin la definirea atmosferei și a personajelor costumele create de Liliana Cenean, muzica lui Alexei Țurcan și lighting designul lui Andrei Florea.
”O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții” este o poveste la fel de captivantă ca un film polițist, despre un copil care face muncă de detectiv pentru a afla cine l-a ucis pe Wellington, câinele vecinei Shears. Va afla și cine a ucis câinele, dar i se vor dezvălui o mulțime de adevăruri care îl vor face să-și depășească limitele, administrându-ne o splendidă lecție de speranță devenită certitudine. Spectacol foarte bun, care te ține cu sufletul la gură și îți dă senzația că o oră și jumătate se comprimă în 10 minute.
Gabriela Hurezean
Fotografii de Adi Bulboacă și Florin Ghioca