”Pescărușul”, când cântă ca privighetoarea
Nu mai țin minte exact citatul pentru că, într-o vreme, îmi împrumutam cărțile cu forța, apoi nu le mai puteam recupera nici cu forța. Îmi amintesc că, în ”Jurnalul de la Păltiniș”, Gabriel Liiceanu reproducea un gând prețios al lui Constantin Noica. Îl voi aproxima astfel: Nu poți să faci filosofie dacă nu ești în stare să scoți lucrurile din făgașul lor obișnuit, pentru a le muta într-un alt făgaș. Exact asta face Antoaneta Cojocaru în laboratorul ei de noapte de la ”Bulandra”. Mai întâi, cu ”Arlechino moare?” de Evreinov (despre care am scris la timpul potrivit) și apoi cu această hipnotică recitire a ”Pescărușului” cehovian.
Partea nevăzută, de prelucrare alchimică, a experimentului coordonat de Antoaneta Cojocaru a durat un an. Partea văzută, iată, ni se oferă de aproape doi ani. Să scrii despre un spectacol la doi ani după premieră e pasionant. Poți să vezi cum au descifrat alții creația, ți se revelează noi înțelesuri, dar și neînțelesuri groase, împănate cu greșeli de ortografie și cacofonii. În fond, ce-a urmărit Antoaneta Cojocaru cu această montare? În niciun caz să transpună piesa lui Cehov, bătrânicios, literă cu literă, virgulă cu punct și, dacă se poate, cât mai patetic. Ceea ce se întâmplă în mica lume răsărită din zgura neagră este o traducere a poveștii în alt limbaj, al expresiei corporale/ dansului, al muzicii, al tensiunii din nemișcare și neprivire, al respirației și sincopei. Un spectacol pe care îl înțelegi în profunzime și care sfârșește prin a te absorbi în substanța sa, ori nu-l înțelegi și pleci la pauză, cu ochelarii de cal bine fixați peste privire. Conacul Arkadinei este cumva dincoace de lume, ținându-i pe locatari blocați în vise, dorințe, disperări, resemnări. Dincolo de ape se află viața, muzica, ținta, împlinirea. Acolo și-a trăit Arkadina euforia succesului pe scenă, acolo încearcă Treplev să intre în istoria literaturii, acolo își duce Trigorin lupta cu iminenta ratare, acolo caută Zarecinaia gloria și iubirea. Dar indiferent ce se întâmplă ”dincolo”, se vor întoarce în lumea lor mică, și din ce în ce mai mică și din ce în ce mai ermetic închisă.
Excepțională ideea Antoanetei Cojocaru de a întrupa spiritul pescărușului într-un personaj ce pare a descinde din tablourile lui Sorin Ilfoveanu sau ale lui Ștefan Cîlția. Fin muzician și interpret, Adrian-George Popescu este (dotat și cu talent actoricesc de mare viitor!) un fel de pescăruș înger ce se învârtește în jurul celorlalți, cântând minunat muzica psaltică pe care tot el a compus-o. Pescărușul înger lasă urme în zgura neagră, săpând un cerc tot mai mic și tot mai adânc în jurul grupului de ratați ce nu mai au nicio scăpare.
Celălalt ”pescăruș”, Nina Zarecinaia, este întruchipat de mereu uimitoarea Antoaneta Cojocaru. Cu grație și inocență jucăușă. Cu volatilă feminitate. Apoi cu tragism reținut, niciodată șarjat și cu atât mai emoționant. Adrian Ciobanu îi conferă lui Trigorin cinismul și melancolia scriitorului aflat la apus de carieră, care își mai oferă, ca ultim omagiu adus bărbăției sale, o iubire pe cât de pură, pe atât de nemeritată.
Arkadina Mihaelei Teleoacă impresionează prin forța cu care transmite stări, fără urmă de îngroșare, cu mijloacele cele mai firești. Arkadina este o fostă divă a scenei, care știe că tot ce a fost important pentru ea e pe cale să se sfârșească. Și cariera, și relația cu Trigorin, și viața fiului ei iubit. Arkadina este o femeie înfricoșată, care își ascunde tulburarea sub masca unei indiferențe voioase. Dar chiar și atunci când zace în zgură, ghemuită ca un fetus, transmite vibrații ce nu te pot lăsa indiferent. Ela Ionescu, în rolul exaltatei Mașa, contrastează fascinant cu tăcuta resemnare a Polinei, interpretată cu subtilitate de Isabela Neamțu. Impecabile sunt și prestațiile lui Richard Bovnoczki (Sorin), Gabriel Răuță (Dorn), Lari Giorgescu (Medvedenko), Vlad Oancea (Samraev). Mai are de lucrat Ștefan Lupu, care nu-și poate înfrâna unele excese în creionarea nefericitului Treplev.
Scenografia lui Mihai Păcurar și light designul lui Alexandru Darie consolidează atmosfera cu totul și cu totul ieșită din comun care definește acest impresionant experiment teatral. Vă puteți convinge dacă am sau nu dreptate joi, 1 octombrie, de la ora 19.00, la Teatrul Bulandra, Sala Toma Caragiu.
Gabriela Hurezean