”În lipsa rațiunii”, ai putea să te crezi Dumnezeu
Un Woody Allen clasic: tacticos, molcom, filosofic, garnisit cu umor afurisit. Pentru că rețeta filmelor lui seamănă cu o formulă geometrică, mi-au luat ochii, de la început, două amănunte oarecum colaterale.
Primul: burta lui Joaquin Phoenix, cu care s-ar putea mândri o gravidă în luna a șaptea. Evident, grefată artificial pe abdomenul actorului. Într-un mod nu prea profesionist, pentru că, în cadrele de la început, i se vede buricul deplasat mult spre dreapta. Ca să nu mai amintesc că burta nu se sincronizează prea bine cu mersul… Care este rostul acestei… figuri de stil? Unul cert: de-a lungul poveștii, burta se face din ce în ce mai mică, ilustrând schimbarea importantă pe care o traversează personajul. V-am zis, umor tipic Woody Allen.
Al doilea: în orice film scris și regizat de Woody Allen, există – cel puțin! – un personaj în care se ascunde însuși Woody Allen. În acest film, avatarul lui este chiar profesorul de filosofie Abe Lucas, interpretat de Joaquin Phoenix. Îi recunoaștem din prima ”sistemul” filosofic. ”Viața reală – le spune Abe studenților – nu are nicio legătură cu bullshit-urile filosofiei”. Mai spune, citând din Sartre: ”Ceilalți oameni sunt iadul”. Ceea ce se abține să spună la cursuri este părerea lui despre studenți: ”Drăguți dar proști. Acești mediocri vor schimba lumea conform informațiilor greșite pe care le-au acumulat…”
Cei care l-au văzut pe Woody Allen jucând în filmele sale, se vor amuza copios urmărindu-l pe Joaquin Phoenix în ipostaza bovaricului Allen. Profesorul Abe Lucas are același aer de om ușor picat din lună, care spune lucruri crunte în tonalitate joasă, păstrând mereu o aparență de incertitudine în cuvinte și gesturi, un omuleț mic și urât, uimit în fața propriilor complexe, dar visând să fie mare și frumos. Există momente în film (de pildă, primii pași pe care îi face prin campus, alături de Jill) în care Phoenix pur și simplu nu poate duce greutatea personalității lui Allen și lasă impresia că (doar) îl parodiază. Profesorul e guvernat de sentimentul zădărniciei și nu fără motiv. Nevasta l-a înșelat cu un prieten (inevitabilul clișeu al vieții…), iar un alt prieten – sau același? – a dat colțul în Afganistan, după ce a călcat pe o mină. Sceptic, cinic, melancolic, dezamăgit, alcoolic, Abe se trezește brusc pe post de centru al universului pentru două femei.
Prima, Rita (Parker Posey) îl ademenește în pat, a doua, Jill (Emma Stone) îl fascinează cu inteligența, frumusețea și tinerețea ei, dar mai ales cu faptul că îl citește/înțelege/admiră/adoră. Ciudat, dar nici această avalanșă de amor nesperat nu-l face să se simtă mai bine și să dea jos, naibii, burta aia. Până într-o zi, când stând cu Jill într-o cafenea, aude conversația providențială care îl face să creadă din nou că viața lui are un sens. Și de aici încolo, iar se ițește realismul ăla cinic, specific woodyallanian. Nu tot ce e bun pentru cineva e bun pentru toată lumea. Orice faptă bună se pedepsește exemplar.
Pe măsură ce profesorul Lucas avansează în noua sa vocație divină, relația sa cu femeile se îmbunătățește, burta scade, bucuria de a trăi se amplifică. Îngerul damnat se transformă în înger salvator, în timp ce demența sa atinge cote paroxistice. Numai că paroxismul, la Woody Allen, se exprimă în șoaptă, iar justiția divină are forma unei lanterne câștigate la bâlci. ”În lipsa rațiunii” – foarte bun film, scris și regizat de Woody Allen! Mergeți să-l vedeți. De ieri e pe toate ecranele.
Gabriela Hurezean