”A doua șansă”. Există, dar nu pentru oricine.
De la ”Orașul Câinilor” (r. Kornel Mundruczo) n-am mai văzut un film atât de dur ca această ”A doua șansă” regizată de celebra și hiperpremiata (inclusiv cu Oscar, 2011) Susanne Bier. Ca argument, ar trebui să vă povestesc cele mai intense secvențe ale filmului, dar prefer să las afirmația nedovedită și să vă recomand clocotitor să mergeți să vedeți filmul, o coproducție danezo-suedeză marca Zentropa. Cu siguranță, vă va întoarce pe dos, așa cum mi-a făcut și mie. Sigur, asta numai în cazul în care aveți sensibilități naturale pentru copii mici. Pentru ființe care nu se pot apăra singure, în general.
Chiar dacă polițistul Andreas (interpretat magistral de Nikolaj Coster-Waldau – Lannister din ”Game of Thrones”) pare personajul central, după părerea mea, caracterele cheie ale poveștii sunt cele două mame, ale căror nume au, nu întâmplător, rezonanțe similare. Anne (Maria Bonnevie) este fericita soție a lui Andreas, o bălăioară clasică, radioasă, care își adoră soțul și bebelușul de șapte luni. Care bebeluș plânge necontenit, deși are tot ce-i trebuie.
Cealaltă mamă, Sanne, este concubina unui drogat-psihopat-sadic. A fost închis pentru comerț cu stupefiante și violență, dar acum – exact ca pe la noi – e liber din nou. Liber să-și drogheze cu forța partenera, s-o rupă în bătaie, să folosească laptele bebelușului pentru a-și prepara heroina, să țină copilul pe jos, în baie, aproape înghețat și scăldat în propriile fecale. În rolul Sannei debutează strălucit manechinul Lykke May Andersen, posesoarea unui chip expresiv, dar și a unei admirabile capacități de a-și drămui farmaceutic mijloacele de expresie, de la acel pianissimo al femeii drogate, la inevitabilul fortissimo, când e închisă la balamuc, deși nu e deloc nebună.
Drogatul Tristan îi oferă o partitură generoasă lui Nikolaj Lie Kaas, unul dintre actorii preferați ai Susannei Bier, prețuit și de Lars von Trier, premiat până și pentru simplul fapt că respiră. Alt mare actor, Ulrich Thomsen, joacă rolul lui Simon, colegul și prietenul lui Andreas. Deprimat după un divorț a cărui traumă pare să n-o poată depăși, Simon își petrece timpul cherchelindu-se prin baruri de striptease, unde mai participă, din când în când, și la câte o încăierare. Aici avem un nou contrast: Andreas, tatăl și soțul împlinit – Simon, divorțat, însingurat, la un pas (mic) de alcoolism.
Susanne Bier construiește pe scenariul scris de Anders Thomas Jensen un eșafodaj perfect, pornind de la apele întunecate care apar recurent în film, până la scara în spirală, ale cărei trepte-întrebări le parcurgi vrând, nevrând, chiar dacă, la un moment dat, ai senzația că te sufoci. Și nu de oboseală… ”Nu vreau să șochez, – declară Bier – ci să provoc oamenii să gândească. Vreau să le spun o poveste. Este un fel de poveste despre moralitate. Și, de obicei, astfel de povești sunt violente.” Într-o seară, Andreas este chemat să potolească o ”dispută” conjugală. O găsește pe Sanne bătută măr, pe Tristan furios și agresiv și pe bebeluș, în dulap, cu rahatul întins până și pe față. Tată, la rândul lui, și cunoscând bine antecedentele lui Tristan, Andreas este disperat atunci când află că Protecția Copilului nu intervine pentru salvarea copilului. Nu-i rămâne decât să găsească el o soluție pentru că, mai devreme sau mai târziu, băiețelul ar putea fi ucis de călăul drogat.
Povestea lui Bier nu te întreabă, ci te silește să te întrebi singur: Cât de îndreptățit ești să-i judeci pe alții? Cât de atent ești la ceea ce se întâmplă cu cei aflați în imediata ta apropiere? Cât de mult te lași indus în eroare de jocul aparențelor? Până unde poți merge, încălcând legea, cu gândul că faci o faptă bună?
Un film care te ține cu sufletul la gură, pentru că ritmul acțiunii și întorsăturile de situație concurează cu thrillerele cele mai tensionate, dar care conține și câteva secvențe a căror atrocitate e greu de suportat. Nerecomandat mămicilor slabe de înger.
Gabriela Hurezean