În seara asta, ”Doi și-un Tulnik” la Godot!
Am văzut acest spectacol în condiții vitrege și, totuși, mi-a plăcut. Voi descrie condițiile vitrege, ca să vă dați seama cât de mult mi-a plăcut. În timp ce stau la coadă să-mi obțin locul, două dame bine se precipită spre exterior pentru că nu suportă fumul de țigară. Eheeei, doamnelor, nu știți cum era pe vremea când fumatul nu era interzis în timpul spectacolelor underground! Și, la urma urmelor, la ”Tănase” și la Operetă nu e fum. Încercați cu încredere.
Mai departe. În sală, constat că mi s-a rezervat ultima masă, cea mai îndepărtată de scenă. Încerc să îndulcesc situația, comandând o ciocolată caldă. Vine. După cinci minute vine iar. Chelnerița. Cu fața ușor descompusă. ”Vă rog să mă scuzați, v-am adus din greșeală altfel de ciocolată caldă, o iau pe asta și vă aduc alta”. Draga de ea. Gustasem deja și nu era nicio deosebire între ciocolata albă franțuzească pe care o comandasem și ciocolata braziliană cu gust de alune, pe care o primisem. Așa că mă încleștez pe toarta ceștii: ”Nu-i nevoie, e bună și asta, dar am voie să mă mut la masa de lângă bar?” ”Sigur că da” – zice drăgălașa și se oferă să-mi care ceașca. De la masa 7, mai ridicată față de celelalte, am o viziune superioară asupra lumii. Nu mai văd doar capete. Zăresc scena, e drept, destul de neclar. Nu-i nimic, o să înțeleg din auzite. Să gândim pozitiv, ce naiba.
Alexandru Unguru este un dramaturg excelent. Mi-am dat seama de asta citind textul ”Doi și-un tulnik” pe care l-a scris. Am primit partitura după ce am văzut spectacolul și abia după ce am citit-o, râzând cu lacrimi, pe alocuri, mi-am dat seama cât de bun dramaturg e Unguru și ce subtil e umorul lui. Și-a înscenat tot el textul, la Godot, cu ajutorul a doi complici de toată isprava: actorii Mișa Șerban și Alin State. De fapt, trei complici, căci e de admirat și scenografia lui Cristian Stănoiu. Alcătuită, în principiu, dintr-un mare năvod care atârnă din tavan. O bună metaforă pentru ”a lua plasă”, sport pe care îl practicăm cu toții, încă din vremuri imemoriale.
Alin State este elementul autohton, mioritic: tulnikul. Cugetările lui sunt liantul dintre cele opt scene, dar și o bună radiografie a contemporaneității globalizate, în care până și legile mecanicii cuantice sunt anulate. ”După cum bine știți, – mugește Tulnikul – de mult timp, deja, trăim vremuri globale. Vremuri în care un fluture ce bate din aripi în Patagonia nu stârnește un uragan în Tibet, ci este devorat de insecticid în mai puțin de 10 secunde.” (Aici, lângă bar, miroase brusc a omletă). Spune Unguru în prezentarea spectacolului: ”Poate că românul e frate cu codrul, dar asta nu l-a oprit să se înfrățească și cu absolut orice altceva. De la Lună la ghețare, de la deșert la mlaștină, de la piramide la ghiulele și de la muzică la stadioane.”
Evident, când doi români, soț și soție, ajung pe Lună, ea – Mișa Șerban, adorabilă! – este la fel de cicălitoare cum era și pe planeta mamă, iar el, Alexandru Unguru – un reușit încurcă-lume, aparent docil, dar cu mici explozii de țâfnă macho. Ca în majoritatea cuplurilor, de la noi și de aiurea, se discută în contradictoriu și, obligatoriu, în context apare și tema ”soacră”. Despre sfârșitul lumii e vorba în scena cu capete încoronate (Regele Mihai și Regina Elisabeta) care s-au refugiat din calea Apocalipsei la Piramida Soarelui. Fără a cădea în păcatul lezmajestății, dialogul pe care Unguru îl pune pe seama celor doi este de un comic irezistibil. La fel și considerațiunile Tulnikului, al căror haz nebun poate să-ți scape dacă nu ești foarte atent: ”Finalul este catastrofal. Sau înălțător. Scapă toată lumea. Nu scapă nimeni. Foc. Apă. Aer. Pământ. Electroni scăpați de sub control. Atomi scăpați de sub control. Virusuri scăpate de sub control. Foarte mult control care se pierde. Probabil, omenirea nici nu realizează cât de mult control are.” Același umor rafinat străbate povestea celor doi călători budiști sau a turiștilor care circulă pe ghiulea, precum baronul Münchausen. Poanta străvezie lasă să se vadă, în scena ”Jean și Reno”, răul care ne macină, exegeza dudelor fiind doar o mică divagație de la tema gravă a rasismului.
Construind un ingenios eșafodaj din titlurile pieselor cântate de Beatles, Alexandru Unguru strecoară printre rânduri o întreagă filosofie existențială. Povestea însurățeilor chinezi care își petrec luna de miere pe un ghețar, la Polul Nord, readuce în discuție relația de cuplu, privită dintr-un unghi burlesc. Yu recunoaște cinstit în fața nevestei sale: ” Te-am vrăjit io că la temperaturi mici o să ni se facă ochii mari și tu ca proasta m-ai crezut, că nu ți-ai dat seama că eram beat criță, pentru că (…) avem ochii mici și nu se vede când sunt injectați.” Dar Domnul Tulnik știe că ”poate cele mai importante două manifestări ale ultimului mileniu, fotbalul și terorismul, merg mână în mână”. Deci prezența mujaheddinului care își transformă nevasta în terorist sinucigaș, la un meci Brazilia – Algeria, desfășurat la Rio, este oarecum explicabilă. Cu 15 minute înainte de a se detona, Abdullahina îi face niște mărturisiri soțului său. La care se râde crunt. Da’ crunt de tot! Mulțumită și dialogului săltăreț scris de Alexandru Unguru, dar și performanței actoricești susținută de același Alexandru Unguru, alături de minunata-i parteneră, Mișa Șerban.
Dar știți cum e regula: cine râde prea mult, are toate șansele să plângă la urmă. După ce ai râs copios, timp de o oră și jumătate, încasezi, la sfârșit, în plină figură, o găleată de apă foarte rece, administrată de Tulnik (admirabil Alin State, ca de obicei). Așa, ca să te trezești din starea de veselie exagerată și să ai ce rumega o vreme, după ce pleci de la Godot. Spectacolul se joacă în seara asta, merită să mergeți să-l vedeți!
Gabriela Hurezean
Fotografii de Cătălin Grădinariu