”Mizantropul” lui Mâzgăreanu – ultimul… trance?
Dintre cei care au concurat la succesul spectacolului ”Mizantropul” de Molière, montat de Alexandru Mâzgăreanu la ”Nottara”, primul care trebuie elogiat este traducătorul. Doru Mareș a știut să găsească sinonimele necesare pentru a aduce textul la zi (de exemplu ”fraier” în loc de ”prost”) fără, însă, a falsifica în vreun fel conținutul și mesajul textului. Mai mult decât atât, a impus un ritm care nu obstrucționează rostirea firească a replicilor scrise în versuri. O bună materie primă pentru regizorul care declară din capul locului: ”Orice text clasic mă interesează în măsura în care există în el ceva actual. Cred că e important felul în care tratezi temele respective, e important să le privești cu prospețimea zilei de azi.”
Într-adevăr, Alexandru Mâzgăreanu privește ”Mizantropul” cu prospețimea zilei de azi, dar și cu ironia ei, inevitabilă. Tinerii aristocrați din vremea lui Molière sunt, acum, copiii de bani gata care își fac veacul prin cluburile de fițe, superficiali, snobi, agresivi. Și cei de atunci, ca și cei de acum își merită cu prisosință titlul de ”atârnători” (am împrumutat din argoul speciei). Mâzgăreanu ne introduce sugestiv în atmosferă, pe muzica trance, duduitoare, mixată de DJ Du Bois (Alexandru Suciu). Suntem într-un club pentru așa zisele VIP-uri, muzica e asurzitoare, beizadelele dănțuiesc. După gustul meu, introducerea dansantă a fost ceva mai lungă decât era nevoie, dar mi-a oferit suficient timp să observ în detaliu că Alexandru Călin dansează ca un profesionist. La fel își joacă și rolul. Philinte este prietenul și, oarecum, alter ego-ul rațional al lui Alceste, caracter complex, inteligent, ironic, fin observator, care face notă discordantă în ”gașca” de petrecăreți.
Dan Rădulescu a fost ales pentru a da viață mizantropului Alceste și o face exemplar, aducând în scenă un personaj care se abate frapant de la viziunile consacrate. El nu mai este maturul/întunecatul/încruntatul/pateticul de până acum, ci un fel de copilandru îmbufnat că n-a obținut jucăria pe care și-o dorea, sau a obținut-o, dar s-a stricat. Momentan, jucăria este văduvioara Célimène – Anca Dumitra, evoluând într-un crescendo bine măsurat, cu apoteoză în scena demascării. Antologică expresia împietrită pe fața ei! În viziunea lui Mâzgăreanu, Célimène e foarte aproape de fetișcanele de Dorobanți, care au o unică preocupare: să parvină prin intermediul bărbaților influenți (a se citi ”fraieri” cu bani) pe care îi cunosc și îi joacă pe degete, ca pe niște marionete. Și duduile, și marionetele – de același calibru în materie de pauperitate a intelectului, diferența fiind dată de faptul că bărbații au mulți bani iar ele – mulți… nuri. Personajul e bine definit prin vestimentație: totul scurt, sclipicios, mulat, cu decupaje grăitoare. I se cuvine încă o bilă albă regizorului, pentru că el s-a ocupat de costume și decor.
În ordinea logică a lucrurilor, Célimène flirtează cu Oronte (Sorin Dobrin), Acaste (Vlad Udrescu) și Clitandre (Șerban Gomoi), astfel încât Alceste are toate motivele să fie gelos și să urască întreaga omenire, răzbunându-se pe cine apucă. Magistrală scena în care poetul amator Oronte (că, de, dacă ai mulți bani, poți să te consideri și artist…) își citește sonetul pe fundalul naiului lui Gheorghe Zamfir, care îngână ”Păstorul singuratic” direct din telefonul mobil. Toți cei trei domni sunt bine instalați în roluri, cu o mențiue specială pentru Sorin Dobrin, remarcabil în scena demolării poetice pe care i-o administrează Alceste, după citirea sonetului.
Reușite și interpretările celorlalte două personaje feminine din piesa lui Molière. Éliante, verișoara Célimènei, prilejuiește debutul unei tinere actrițe pe care o remarci încă de la intrarea în sală, pentru că stă la ușă, ca hostess-ele din cluburi. Clara Popadiuc creionează cu mână sigură portretul fetei care, încă nepervertită de falsa strălucire a high life-ului, se mulțumește să întârzie în umbra Célimènei. Am remarcat la Clara Popadiuc un amănunt care poate trece neobservat: deși încălțată cu pantofi cu tocuri, a alergat pe scenă fără să se audă, spre deosebire de majoritatea colegelor sale, care bocănesc pe tocuri mai ceva ca o cavalcadă furioasă. Din astfel de mici amănunte, puse laolaltă, se alcătuiesc marile talente.Interesantă este și Arsinoé, atât din punct de vedere al viziunii regizorale cât și din cel al interpretării actoricești. În textul lui Molière, Arsinoé este o femeie în vârstă, pasionată de bârfă. Alexandru Mâzgăreanu întoarce foaia și ne oferă o demoazelă de club, expertă în colportarea ”știrilor” otrăvitoare și neîntrecută în inventarea lor. Sorina Ștefănescu o întruchipează cu aplomb și acuratețe.
Sunt pe deplin actuale aserțiuni ca ”Viciul îi ține p-ăștia-n post,/Lingăii care le ridică osanale” (…) ”aplaudacii unor jalnici căcănari” precum în actualitate sunt ancorate și ilustrația muzicală realizată de Alexandru Suciu și coregrafia lui Arcadie Rusu.
Spectacolul despre care vă povestesc, prezentat de Asociația Opera Prima în parteneriat cu Fundația Dignitas, a fost ultimul jucat la Teatrul ”Nottara”. Încă nu se știe dacă se va găsi vreo scenă care să găzduiască în continuare acest valoros experiment. Să sperăm că se va găsi, mai sunt destui spectatori care s-ar putea bucura de el.
Gabriela Hurezean
Fotografii de Radu Tuță