“Timbuktu” – jihadul care ucide muzica, statuile, iubirea
N-o să risipesc spațiul (și răbdarea cititorului) înșirând premiile care au încununat filmul lui Abderrahmane Sissako, ”Timbuktu”. O să trec razant și peste izvoarele scenariului – hoardele lui Ansar Dine, care au ocupat pentru puțin timp Timbuktu (Mali) și povestea reală a unui cuplu ucis cu pietre pentru că partenerii nu erau căsătoriți. Ceea ce mi se pare mult mai important este „instrumentarul” care l-a ajutat pe Sissako să-i impresioneze pe toți cei care au văzut filmul.
Începând cu începutul, n-o să te poți opune seismului interior văzând cum niște barbari aflați într-o mașină de teren fugăresc printre dune un pui de gazelă. Nu-l împușcă, ci îl obosesc până la moarte. Aceiași vandali (amintind pregnant de sacrilegiile comise de ISIS) trag la țintă în totemuri africane – impresionantă metaforă despre jihad, ”războiul sfânt” care ucide chiar tot ce avem mai sfânt, ca materialitate imediată: creația spiritului uman, arta. Minunată imaginea statuii care, împușcată în cap, e transformată într-un urlet mut.
Doar începutul este filmat în Mali pentru că, în urma unui atentat, echipa a preferat să se mute în Mauritania. Aici i-a și descoperit regizorul, într-o tabără de refugiați, pe cei doi copii – Layla Walet Mohamed (Toya) și Mehdi Mohamed (Issan) – care amplifică, prin talentul lor, intensitatea emoțională a poveștii. Toya este fiica lui Kidane – Ibrahim Ahmed, extraordinar actor, vezi jocul reținut, total lipsit de artificiile patetice, specifice altor actori în ipostaze asemănătoare, cu care te face literalmente să plângi la secvența judecății. Soția lui Kidane, Satima (Toulou Kiki) este femeia liniștită ca apele adânci și la fel de puternică precum acestea. Kidane, Satima, fiica lor, Toya, și micul păstor Issan trăiesc într-un cort, printre dune, oarecum izolați de oraș. Și de legile absurde, impuse de fundamentaliști, care îl guvernează: pantalonii bărbaților trebuie scurtați, femeile trebuie să poarte mănuși și ciorapi, fotbalul e strict interzis, ca și muzica, râsul, statul pe stradă, fumatul.
Totul se pedepsește prin biciuire, dar iubirea nelegiferată la imam se pedepsește cu moartea prin lapidare. În schimb, jihadiștii au voie să facă toate lucrurile interzise. Abdelkerim (Abel Jafri) a pus ochii pe Satima. Mai și fumează pe ascuns. Aproape ireală picturalitatea secvenței în care, furios că a fost respins din nou de Satima, tunde cu mitraliera niște boscheți, iar ceea ce rămâne, proiectat pe dune, seamănă cu un pubis de femeie. Deși subiectul nu este deloc unul vesel, aceasta nu este singura ”felie” de film care atestă umorul fin pe care îl experimentează Sissako (și) în ”Timbuktu”.
”Tatăl meu cântă la chitară, – spune Toya – tatăl meu nu e războinic. Războinicii mor tineri.” Dar teoria ei nu rezistă prea mult, pentru că soarta poate lovi oriunde, pe neașteptate și în modul cel mai absurd. Va ajunge și Kidane la cheremul jihadiștilor, în orașul tăcut și trist. Dar, până la deznodământ, admirăm geometriile subtile ale orașului Timbuktu, străzile ca niște coridoare înguste, simetria dintre nisip și apă, dintre nisip și cer, cromatica halucinant de frumoasă a locurilor, personajul misterios numit Zabou (Kettly Noel), baletul băieților care joacă fotbal fără minge, glasul minunat al Fatoumatei Diavara, soundtrack-ul memorabil, compus de Amine Bouhafa, rafinamentul cu care Sissako știe să împletească metafora cu pamfletul, într-un film profund poetic.
Contrastul și contradicția sunt elementele pe care este clădit întregul film. Oamenii trăiesc în condiții primitive, dar au telefoane mobile. Jihadiștii interzic fotbalul, dar când nu-i vede nimeni, polemizează despre Barcelona și Real, despre Messi și Zidane. Splendoarea peisajului și asprimea vieții pe care o găzduiește oferă un spectaculos amestec de frumusețe și oroare. Amatorii de cruzime vor fi pe deplin satisfăcuți urmărind biciuirea femeii care a cântat în timpul Ramadanului și s-a aflat în aceeași încăpere cu un bărbat care nu-i era rudă. Sau omorârea cu pietre a cuplului care a comis adulter. Sau uciderea vacii GPS, care va declanșa tragedia în familia lui Kidane. Inițial, Abderrahmane Sissako a vrut să facă un documentar despre invazia fundamentaliștilor în Timbuktu. Nu i-a ieșit, pentru că oamenilor le-a fost frică să vorbească. Așa că tema documentarului s-a transformat în izvorul acestui lungmetraj pe care nu-l putem numi de ficțiune, atât timp cât bestialitățile din film se repetă în viața reală, la cote chiar mai odioase.
Voi încheia citând din ”Le Monde”: ”Există o atroce dimensiune burlescă în acest regat al unui Ubu coranic, descrisă în tablouri de o impresionantă forță vizuală. Între fabulă și cronică, Sissako inventează momente de onirism crud, cum ar fi meciul fără minge sau acea figură enigmatică de motociclist în tunică verde, care traversează iar și iar orașul, mesager al nu se știe cărei știri, aducător de apă și înger al unei rezistențe invizibile.” Un film foarte frumos și foarte rău. După ce-l vedeți, o să înțelegeți mai exact ce vreau să zic. ”Timbuktu” este, de ieri, pe marile ecrane.
Gabriela Hurezean