Premieră la TNB: ”Înșir’te mărgărite” – step cu vampirii
Ca să fiu mai bine înțeleasă, trebuie să recunosc din capul locului că, dintre o feerie somptuoasă, montată pe o scenă clasică, și un experiment teatral întâmplat aproape clandestin, într-un subsol (sau pod), aleg fără să clipesc a doua variantă. Chestiune de structură interioară. Să tot fie vreo zece ani de când am văzut singura feerie care mi-a plăcut fără rezerve, ”Visul unei nopți de vară”, în interpretarea unor liceeni din Iași.
Odată lucrurile puse la punct, mă simt nevoită să-mi exprim deconcertarea în fața majorității cronicilor pe care le-a încasat ”Înșir’te mărgărite”-le lui Puric. Unii cronicari au căzut pe spate, exaltați până la cer (cred că nu s-au dezmeticit nici până acum…). Alții au scris cu stricnină și cianură, cu ură izvorâtă din galbenă invidie. Deh, ”pantonine”, gloria aduce mulți dușmani! Așa cum ați aflat deja, spectacolul ”Înșir’te mărgărite” a fost creat special pentru a inaugura cu tot fastul noua Sală Mare a Teatrului Național ”I.L. Caragiale”. Aici, iar trebuie să divaghez. Multe bombăneli și ironii s-au auzit pe tema cheltuielilor pe care le-a presupus renovarea Naționalului. Nu pot să le dau dreptate cârtitorilor, pentru că reabilitarea clădirii desfigurate de Ceaușescu a avut ca primă țintă consolidarea. Reducerea riscului seismic. Poate că deontologilor le-ar plăcea să le cadă ditamai hardughia în moalele capului. Mie nu. Și, ca să stârnesc iritarea până la capăt, mai declar și că holurile luminoase, înțesate cu tablouri, sunt mi-nu-na-te! Despre Sala Mare: acum pot să stau pe scaun fără să-mi împăturesc picioarele până la paralizie. În schimb, distanța rămâne distanță. Din rândul 10 n-am distins prea bine chipurile actorilor. Ar trebui să existe în foaier un stand cu binocluri de teatru. Nu glumesc!
Gata. Acum despre spectacol. Când a luat în antrepriză faimosul text al lui Victor Eftimiu, Dan Puric s-o fi gândit că o mare inaugurare a unei mari săli presupune un mare spectacol. Mare ca dimensiune. A și ieșit mare de abia-l poți duce. Peste trei ore. Asta, în condițiile în care piesa lui Victor Eftimiu n-are cum să genereze un spectacol mai lung de maximum două ore. Păi, și atunci, ce facem? Introducem dansuri, divertisment, antren. Să se veselească natul! În acest punct, Dan Puric și-a subevaluat publicul în mod păgubos. Toți cei pe care i-am auzit, la ieșire, spuneau că le-ar fi plăcut mai mult dacă spectacolul era mai scurt și cu mai puține artificii. Ce înțeleg eu prin artificii? De exemplu, dansurile care ilustrează naționalitatea fiecărui pețitor sosit la curtea lui Alb Împărat. Când vine turcul, are un oarecare haz să plasezi pe fundal ”Răpirea din serai”, dar dansul din buric e, deja, o exagerare. Spaniolul sosește, evident, cu flamenco, ungurul – cu ceardaș, rusul cu… Matrioșe etc. Dacă aducea și francezul niște can-can, aș fi avut impresia că sunt la Moulin Rouge. Sau la Teatrul ”Tănase”. N-am prea înțeles nici rostul balerinilor ce sosesc din alt film, zburătăciți redundant de la un capăt la altul al scenei, pe fundalul unor mișcări ”de trupe” deja în desfășurare…
Dar să vorbim și despre părțile bune. Dacă în ipostază de regizor, Puric nu se ridică la nivelul unor mari victorii anterioare (”Toujours l’Amour”, ”Costumele”, ”Visul” ș.a.) în cea de actor, în schimb, excelează. Personajul său, Zmeul Zmeilor, deși e numit de Sorina ”Zburătorul”, e mai degrabă un fel de înger căzut, un demon vampiroid, un Dracula… Dar, mai presus de toate, este bărbatul mai mult decât matur, care încă mai poate să fascineze și să cucerească. Zmeul Zmeilor e melancolic, merge sprijinindu-se în baston, se simte tot mai bătrân și mai obosit, dar dacă e cazul, întinerește brusc și o seduce pe Sorina ori pe cine vrea, sau încropește un step sălbatic alături de stolul lui de vampiri, spirite negre, lilieci, ce-or fi. Realmente impresionant acest dans al vampirilor, ca și scena războiului dintre îngeri și demoni, în cursul căruia întunecimea se prelinge de pe demoni și aceștia se transformă fulgerător în îngeri. Două momente antologice ale spectacolului, pe care le-aș revedea de nenumărate ori.
Ziceam că trec la lucruri bune, dar mai există unul perfectibil: Maria Dinulescu, în rolul Sorinei, mezina lui Alb Împărat. Actrița e drăgălașă, expresivă, totuși, mai are de elucidat un aspect. Când ai o partitură scrisă în versuri, trebuie să faci diferența între rostirea firească a strofelor și recitarea lor școlărească. Poate să ia lecții de la Silviu Biriș (impecabil în rolul lui Buzdugan), Constantin Dinulescu – Alb Împărat, hâtru, cald, foarte natural în gesturi și intonație, Lari Giorgescu (Făt Frumos… căzut din Lună). Foarte simpatic este Crainicul mereu depășit de situație, în interpretarea lui Ovidiu Cuncea. Mi-a plăcut mult și Vrăjitoarea nuanțată cu sensibilitate de Carmen Ionescu: un personaj pendulând firesc între malefic și tragic, odată împrăștiind blesteme, altădată jelindu-și fiul adorat. În ambele situații – o femeie fascinantă. Chiar dacă rolul pețitorului e mic, Ștefan Ruxanda are mult haz cu mersul ăla de Jar Jar Binks și salturile elansate, exprimând bucuria însurătorii. Ca de obicei, cei peste 50 de artiști ai Companiei Passe-Partout sunt excepționali, ca și costumele create de Doina Levința. O notă specială pentru rochia de mireasă a Sorinei – o fastuoasă metaforă despre puritate și limitele ei.
”Nu știu cum, – zice Dan Puric în caietul de sală – dar Eftimiu a făcut un basm modern fără să-l modernizeze. I-a păstrat sănătatea sufletească, inocența și frumusețea. S-a jucat. Asta mi-a plăcut teribil. M-a atras starea de joc a lui Eftimiu față de poveste. Într-o societate confuză, în care lipsesc reperele morale, iar axul valorii este perturbat, basmul clarifică, limpezește. El nu poate să mintă pentru că e făcut pentru copii. Nevoia de basm o consider azi necesară pentru că lumea se urâțește, iar basmul e un reflex de igienă sufletească…” Victor Eftimiu avea 21 de ani când a scris ” Înșir’te mărgărite”.
Gabriela Hurezean
Fotografii de Florin Ghioca
One Response to “Premieră la TNB: ”Înșir’te mărgărite” – step cu vampirii”
…Woland, draga nenii! “Zmeul” lui Bulgacov, că veni “vorba”!