Teatrul Foarte Mic – Trei femei magnifice: Zelda, Ioana și Liana
Peste trei minute e miezul nopții și eu tot mai dau din colț în colț în fața calculatorului. Mi-e foarte greu să scriu despre spectacolele care nu mi-au plăcut deloc, care mi-au plăcut foarte mult sau care mi-au atacat coarda sensibilă. ”Zelda” Lianei Ceterchi și a Ioanei Pavelescu mi-a plăcut foarte mult și mi-a torpilat coarda sensibilă.
Miezul nopții a trecut. A mai trecut o săptămână. Iar eu cronica tot n-am terminat-o, atât de tare m-a marcat ce am văzut.
Zelda Sayre a fost dansatoare, pictoriță, scriitoare. Poate s-ar fi realizat pe deplin într-unul din aceste domenii, dacă nu s-ar fi măritat cu celebrul Francis Scott Fitzgerald. Poreclit F. Scotch Fitzgerald, din motive ușor de intuit. A fost o iubire mistuitoare pentru omul care a mutilat-o din punct de vedere artistic. S-a folosit de jurnalele și prozele ei ca sursă de inspirație pentru romanele cu care a înregistrat succese răsunătoare. În schimb, a ”scos inima” din cartea Zeldei. A scos viața din inima Zeldei. A încătușat-o pe viață în ocnele tristeții. Pentru unii, tristețea cronicizată înseamnă nebunie. Eu, una, nu cred că Zelda a fost nebună. Era doar… altfel.
Din textele Zeldei Fitzgerald s-a inspirat William Luce atunci când a scris piesa ”The Last Flapper”.
”Flapper” este porecla adolescentelor rebele, specifice anilor ’20, anii aceia cotropiți de jazz și decadență, descriși cu lux de amănunte de Scott Fitzgerald în (prea) celebrul său roman, ”Marele Gatsby”. Ioana Pavelescu a fost cea care a găsit piesa într-o bibliotecă americană, dedicată oamenilor de teatru. Timp de șase ani, Liana Ceterchi a dus muncă de lămurire cu Ioana Pavelescu pentru ca aceasta să accepte rolul. Mai exact, să accepte ideea de a rămâne singură pe scenă, timp de o oră și douăzeci de minute.
Spectacolul s-a născut în podul unei case din strada Sofia. A rezultat nestemata care strălucește pe scena Teatrului Foarte Mic. Din punct de vedere regizoral, totul este cizelat cu migală. începând cu perdeaua de voal, care servește drept cortină, văl de mireasă, negură, depărtare, continuând cu straiele Zeldei, ce poartă urmele opulenței, dar sunt atinse discret de trecerea timpului (inspirate creații ale Mariei Marinescu, fiica protagonistei) și încheind cu fumul real, de incendiu, care inundă sala, la final, transmițând publicului o stare vecină cu panica. Actriță de esență rară, Ioana Pavelescu retrăiește pentru noi, spectatorii/martori, ultimele ore din viața Zeldei. Puține ore, dar cuprinzând întreaga ei existență. Este ”nebuna” care se află de 15 ani în grija psihiatrilor, diagnosticată cu schizofrenie, dar atât de lucidă când își recapitulează viața care a contaminat-o cu moarte! Ioana Pavelescu se transpune cu incredibilă dezinvoltură în toate ipostazele rememorate de Zelda: exaltarea adolescentei care a primit inelul de logodnă, pasiunea tinerei soții care își dorește să fie mereu alături de cel pe care îl idolatrizează (”aș vrea să mă porți în lume ca și când aș fi cămașa ta”), tristețea artistei boeme, care descoperă dincolo de fascinația unei lumi ce pare lipsită de griji și pusă neîncetat pe distracție, dezamăgirea și deznădejdea și, totuși, inevitabilă, iubirea.
Depresia e soră cu schizofrenia. La 33 de ani, Zelda ajunge la ospiciu și acolo va rămâne până la moarte. Pentru ea, mai rea ca moartea e singurătatea. Sentimentul că e prizonieră într-un spațiu ostil. Nu i-a trimis nimeni mesaj de însănătoșire, măcar un ”Ne pare rău că ai înnebunit”. Dar ni se adresează Zelda: ”Sunteți și voi, aici, cu mine…” Și îți transmite un frison, pentru că povestea Zeldei se poate repeta oricând, cu alte personaje. Ioana Pavelescu ilustrează în irizații fine trăirile ”nebunei” care spune într-un moment de mare intensitate al spectacolului: ”Mi-am cheltuit toată energia ca să nu uit de mine!”. Pentru că Scott, ”zeul ei auriu”, încerca s-o convingă că e o scriitoare și o artistă de mâna a treia.
Posteritatea a dovedit că a fost o scriitoare bună și o pictoriță demnă de luat în seamă. Excelentă ideea cu tablourile Zeldei, proiectate pe ecranul de fum, la sfârșit. Cu acest rol, Ioana Pavelescu confirmă încă o dată (parcă mai era nevoie…) că e o foarte mare actriță. Iar Liana Ceterchi, că e o profesionistă de elită a regiei de teatru.
Recomand cu căldură acest spectacol care emoționează, uimește și, pe alocuri, amuză.
Gabriela Hurezean
Imagini – Steluța Popescu, Oglinzi de argint