Premieră la TNB: Despre amantlâcuri, ”allegro, ma non troppo”
Absolut întâmplător, după drama lui Strindberg despre adulter, care se joacă la Comedie, scriu despre comedia despre adulter, care se joacă la Naționalul bucureștean. Aș fi curioasă să știu câți dintre cititorii mei știau că Ion Minulescu n-a scris doar poezii amoroase, ci și piese de teatru. De ce nu s-a limitat la celebrele-i Romanțe? Pentru că era convins că numai prin teatru va rămâne în memoria posterității. Calcul greșit. Romanțele l-au făcut nemuritor. Dar un gest de restituire nu strică niciodată. Așa se face că piesa lui Ion Minulescu, ”Allegro, ma non troppo”, stă aninată, mai nou, pe afișul Teatrului Național ”I.L. Caragiale” din București. Vor fi încântați amatorii de teatru tradițional, cumsecade, elegant, în care nu se înjură și nu se dezbracă, în care partea deșucheată se află într-un subtext igienic, de unde nu lezează pudibonderia spectatorului de școală veche. Nu se abate de la rigorile școlii vechi nici actorul Răzvan Popa, în ipostază de regizor al spectacolului, nici scenografia tandemului Florilena Popescu-Fărcășanu & Maxim Corciovă.
Ca gen, spectacolul ”Allegro, ma non troppo” se situează între vodevil (fără cuplete) și teatru bulevardier, tema fiind una arhiexploatată de dramaturgii tuturor vremurilor: soția își înșeală bărbatul, bărbatul își înșeală soția, amanta și amantul înnoadă o frumoasă relație… Marius Rizea este milionarul Titu Micșoreanu. Fără a fi chiar atât de grobian și de idiot ca magnații zilei de azi, Micșoreanu este un parvenit cu tendințe snoabe de culturalizare. E un fel de Monsieur Jourdain care vrea să devină dramaturg. Cel care se străduiește să-i niveleze drumul spre noua ”vocație” este un fost coleg de școală, Ion Marian, de meserie dramaturg. Personajul, destul de schematic, este resuscitat cu măiestrie de Gavril Pătru. Hipersensibil, ușor nevrotic, sperios, Ion Marin nu este doar ”negrișorul” bogătașului, ci și amantul nevestei acestuia. Postură cu atât mai periculoasă, cu cât Micșoreanu a ajuns cu scrisul piesei (din piesă) fix la momentul în care trebuie să hotărască soarta unei neveste care și-a înșelat bărbatul. După părerea lui, trădătorii trebuie omorâți. Chestie care îl umple de fiori reci pe dramaturgul cu musca pe căciulă. Stare admirabil întruchipată de Gavril Pătru. Asupra cui se va repercuta concepția necruțătoare a milionarului Micșoreanu? Rămâne de văzut. Surpriză. În orice caz, nu asupra Cocuței Micșoreanu, care se iubește cu ”negrișorul” Marian. Deși nu prea înțeleg cum l-a cucerit… Costina Ciuciulică face din iubăreața Cocuță un personaj destul de neconcludent, o damă total vitregită de sare și piper, rece și lipsită de vlagă. Nici Aylin Cadâr nu strălucește în rolul doamnei Noemi, amanta lui Micșoreanu, dar e bine exprimată, totuși, acea nonșalanță jemanfiche-istă a tinerelor care își savurează viața sărind din pat în pat. Bine articulat este personajul lui Eugen Cristea, samsarul Cuțui, picat ca musca în lapte fix în mijlocul tărășeniei.
Dar cea care culege caimacul (și aplauzele la scenă deschisă) este Victoria Dicu, în rolul servitoarei Florica. Pentru un actor, e sinucidere curată să aibă ca partener de scenă un copil, un câine sau pe Victoria Dicu. Poate să fie el geniul geniilor, publicul se va concentra asupra celor trei eventualități mai sus enumerate. În cazul nostru, Victoria Dicu este o servitoare hărnicuță și săritoare, care nutrește niște sentimente absolut romantice pentru dramaturgul Marian. Când îl vede, pe chipul Floricăi se instalează un zâmbet în care se combină exaltarea, tandrețea, timiditatea, dorința, într-un amalgam absolut irezistibil. Fie și numai pentru Florica Victoriei Dicu și merită să dai banii pe bilet. În rest, un spectacol care oferă strict divertisment și nu produce dureri de cap.
Gabriela Hurezean
Fotografii de Florin Ghioca